RALUCA MIHĂILĂ

“Îmi închipui că puţini s-au gîndit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat unul din ei trebuie să se lase domesticit. Altfel, iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta îl constrânge pe celălalt, mai puternic, să se ataşeze de supunerea sa. Victoria devine înfrângere şi înfrângerea devine victorie.” Octavian Paler

Cine te crezi? Habar n-ai de nimic. Ce credeai că o să se întâmple? Nu te mai smiorcăi atât. Ești slab. Nu o să reușești niciodată nimic. Te amăgești. Să-ți fie rușine. Ești nimeni. Întrebarea e: dacă ai vorbi cu prietenii așa cum îți vorbeai ție, ai mai avea prieteni?

câți draci v-ați făcut tot anul, unii din voi, din cauza lipsei locurilor de parcare! drame și povești nemuritoare despre cum tre' să faci ture peste ture până găsești un loc, și ăla cu risc. parcarea și traficul sunt motivul nr 1 pentru care ne justificăm românește întârzierile crescute odată cu spiralele de ADN. e o scuză bună, ce-i drept, plus că poate fi aproape păcat și plictisitor să fii punctual. ca pieton remarc semnificația acestor locuri de parcare aspiraționale care, acum, pe final de an plin de spume, sunt din belșug absolut peste tot pe unde nu erau până acum. pentru că acum lipsesc oamenii. așa că voi, cei plecați, care probabil ați aglomerat alte zone ce acum nu au locuri de parcare și unde alte suflete neliniștite sunt pline de nervi din același motiv, încercați să vă gîndiți la voi înșivă ca la oameni între alți oameni. și ședeți blând. căci v-ar nimici singurătatea dacă v-ați uita la cei care dețin o mașină ca la cei care au un topor: așa cum primii nu vi...

Poți să nu ai de nici unele, dar să ai o minte și o inimă de neînvins în raport cu centrul tău. Atunci ai totul. Și poți începe să trăiești plenar. La fel cum poți să ai de toate cele materiale și imediate, dar să nu îți aparții și nici să nu îți găsești locul sau liniștea. Atunci nu ai nimic. Și nu-ți rămâne decât să faci cumva să te menții la suprafață. Tendința e să te agăți de tot ce e mai efemer și la îndemână: cele materiale și imediat accesibile. Dar nu acolo e răspunsul. Și nici întrebarea. Nu felul în care avem succes ne definește ca oameni, ci cum reușim să supraviețuim.

Probably the most turning on aspect of a couple's dynamic is when you see him taking care of your baby.

invenții concepții de viață și de viitor creație fără precedent teorii despre de unde venim și încotro ne îndreptăm ieșirea în spațiu propulsia către noi universuri și în final, în noi înșine câte nu poate face omul! cu o singură condiție: să îi bată acea bucățică de el însuși care inundă tot corpul cu energia necesară pentru a fi cine poate fi. și face asta în automatisme numai de ea știută. ea știe de ce o ia la galop, ea știe de ce la un moment dat alege să stea locului. este secretul știut din umbra tuturor celor din zi și din noapte. este motivul, în același timp în care este și urmarea-i, căci fiecare puls vine ca urmare a unuia anterior lui. căci, nu-i așa, dacă nu inima deține prerogativele îndestulării unei vieți cu toate cele de valoare, nu știu ce altceva ar putea să o facă în locul ei.

- ai plecat prea repede. - ai forțat prea mult. - ce înseamnă asta? - că au sărit siguranțele. - adică ai rămas fără ancore? - adică se tot îndepărta malul către care știam că înot întru bine. - și? - am simțit că mă înec. - și? - am ales să nu. - și dacă drumul de întoarcere e mai lung? - măcar îl cunosc și mai știu și că nu-și mărește încontinuu durata. - dar poți să te privezi de o viață frumoasă. - până să trăiesc trebuie să supraviețuiesc. - adică alegi siguranță. - adică aleg să tai în carnea vie a amăgirilor. - dar uneori amăgirile se dovedesc a fi adevăruri. - da, așa e. - și dacă ai ratat un astfel de adevăr? - nu voi afla niciodată. - și poți trăi cu îndoială? - ce îndoială?

Ne-am găsit. Ne-am găsit... Ne-am găsit! Ne-am găsit?

Dragă Decembrie, Cât de rece poți fi cu mine câteodată! "Te uită cum ninge..."

spre deosebire de obicei, la mine bradul de Crăciun e viu, dar nu e plantă e verde, dar nu doar verde e luminos, dar nu de la beculețe e sonor, dar nu de la o înregistrare audio e valoros mai degrabă decât bogat și are un punct de sprijin, dar nu pe pământ, ci în înalt.

Cât timp mama ne trăiește, suntem copii.

Știi senzația aceea de haos aflat sub control? De frici care au leac? De confort călduț, roz praf și pufos? Cunoști sentimentul că există acolo, undeva, un buton de panică special făurit pentru tine și care îți stă la dispoziție oricând ai nevoie? Sigur, nu îl apeși azi, nu îl apeși mâine ... nu vrei să îți folosești șansele imprudent. Și nici să abuzezi, pentru că după aceea nu te mai crede nimeni. Raritatea aduce cumpătare. Am o veste proastă. El, butonul, nu există. Așa că pe orice ai apăsa tu în imaginația ta, nu e nimeni altcineva în afară de tine la capătul celălalt al fricii. Nu vine nimeni să save the day. Because it's not the day that needs saving, but your own mind. From yourself.

"The life of every man is a diary in which he means to write one story and writes another. And his humblest hour is when he compares the volume as it is with the way that he had hoped it would be".

Cred pe oricine în stare de orice. Asta înseamnă că supraestimez sau că subestimez oamenii?

Ești energie. Sunt energie. Numai deschiderile de minți și râurile de suflete reflectorizante ne puteau face să ne dorim cutreierarea acelorași locuri. Care ar fi devenit ale noastre. Numai diafragma pupilelor dilatate până la sprâncene ne-a facut loc unul în viața celuilalt. Doar noi puteam să ne vedem. Așa cum am fost. Așa cum suntem. Așa cum ne dorim sa fim. Suntem norocoși. Norocoși că nu ne-am ratat.

Există o limită a acceptanțelor în fiecare dintre noi. Cand se atinge, nu mai e rost de vreo justificare. Ești pe drumul spre un sus . Iluzoriu. Așa cum au mai fost și alții înaintea ta. Ce faci? Continui? Ceilalți s-au complăcut din motive de ei știute. Tu nu poți. Așa că îți chinui un vot de blam. Cine devii te va costa locuri, relații, oameni, lucruri materiale. Pentru tine, o perspectivă de ales în detrimentul oricăror altor scenarii. Te dai cu totul până la limita la care nu mai știi cine ești. Sau de ce. Nu tot ce ai primit a fost din inimă. "A cui ești, tu fată?", ne intrebau sătenii pe uliță la țară. La vârsta de 12 ani ne era clar pentru că întrebam cine suntem și ni se spunea ... între timp, întrebarea s-a îndreptat către noi și am rătăcit răspunsul. Nu tot ce pare că pierzi este o pierdere. Ca la înot. Când simți că, afundându-te în apă, îți pierzi capacitatea de a trage aer în piept, de fapt îl ai din plin în tine. E o falsă nevoie dată d...

A ți se spune prea des de către cineva învestit cu încredere că ești foarte naiv, poate conduce, subconștient, la a pune absolut totul la îndoială. Inclusiv adevărurile care țineau de cald.

- suferi frumos. - poftim?! - suferi frumos. - cum adică, sufăr frumos? - adică nu te lupți cu suferința. - de unde știi tu că nu mă lupt cu suferința? - adică o lași să scoată din tine lucruri foarte sensibile și valoroase. - te rog pleacă, lasă-mă în pace. - de ce? - pentru că am nevoie, te rog să fie suficient motivul ăsta. - bine, plec. Dar am dreptate în ceea ce zic - nu lași revolta și tristețea să ajungă atât de jos încât să vrea să te răzbune. - nu le mai coase atât cu ață albă ... am ajuns să uit și ce îmi doream. - asta nu cred.

Ne măsurăm puterile cu ceilalți chiar și când ne știm mai prejos. Dintr-o lipsă acută de validări și păreri pe care nu le primim, în ciuda unor mici puseuri de speranță de sine, ne ajunge până și confirmarea că nu suntem buni de nimic. Măcar știm o treabă. Se administrează împreună cu un protector de inimă. Rea.

Oare să simți prea mult, să te dai pe tine prea mult, să ai sentimente sau trăiri prea puternice sunt forme de invaliditate de o anumită formă? ca, de pildă, nu știu, poate incontinență emoțională?

Ne căutăm în ceilalți pe măsură ce ne pierdem în noi înșine. Încercăm să umplem golurile provocate de nepriceperea de a ne suplini lipsurile sau, din contră, preaplinurile. Scrutăm zarea. Apoi săpăm în pământ până departe, punându-ne la încercare voința de a pune mâna pe ceva, de a face ceva concret, de a nu mai amâna nimic. Pentru că nu-i așa, de ce să avem orgoliul de a fi nemuritori dacă nu știm să ne gestionăm treizeci de minute din viață? Apoi ne ridicăm privirea spre direcția din care, până nu de mult, primeam iubire. Primeam confirmări în paralel cu neîncredere. Primeam neliniști, dar și enorm de multă pace. Și la final primeam din nou iubire. Iar acum ... tot ceea ce avea consistență în jurul nostru a devenit o umbră. Adică există în aceeași proporție în care nu există. Stau la masă cu tine când de fapt sunt numai eu. Stau la masă singură când de fapt tu nu mi-ai dat niciodată drumul la mână. Suntem aici. Suntem dincolo. Suntem peste tot și nicăieri. Su...

Aș vrea să ai mai multă grijă cu privire la carosabilul meu emoțional. Chiar dacă marcajele sunt vizibile și indicatoarele la locul lor, nu știi niciodată ce te poate lovi prin intersecții. Poate ar fi bine să mergi un pic mai mult pe trotuar. Cât despre momentele când ajungi prin zonele rezidențiale, cred că e cazul să îți ieși din inerție și să reduci viteza. Altfel riști să rănești puiuții de suflet care se joacă șotron. Că știi cum e, ei nu se uită pe unde merg, au impresia că lumea e a lor. Dar nu e. A, să nu uit. Am scos semafoarele și am pus giratorii. E mai bine pentru fluidizarea traficului, că prea se făceau des ambuteiaje. Și mai e bine pentru ceva: te poți roti în cerc până afli încotro vrei să o iei, fără să îi mai încurci pe ceilalți.

Pe cuvânt de onoare că e mult mai ușor să dai sfaturi când ești dezinteresat. Când nu e miza ta. Sau când ești pur și simplu în afara lucrurilor. Și nu e mai ușor pentru că nu tu trebuie să pui în practică, ci pentru că atunci chiar vezi. Detașarea clarifică. Identifici cauze, obosești ipoteze și finalizezi raționamente. Dar mai e ceva la mijloc. Foarte important. De fapt pe margini. Când contextul aparține altcuiva, nu ne căutam propriile confirmări legat de bine și rău. Și nu trebuie să coborâm la prima pentru a trăi consecințele propriilor alegeri sau pentru a constata ca ceea ce am crezut a fi bine s-a concretizat în rău. Oricât de obiective și bine intenționate ar fi, sfaturile pe care le dăm vin la pachet cu destul de multă anonimizare. 

- oare cum de ce am răcit atât de rău? nu înțeleg, pur și simplu, nu mai pot. - păi nu știu ... ai făcut ceva special zilele trecute? - nu cred ... a, ba da, am fost la o înmormântare. Aia e. - ce e? - acolo e cauza. - de ce? Ți-a fost frig? - o, nu, dar îți dai seama cum circulă microbii pe acolo. Presupun că nu se face mare curățenie imunologică pe aleile alea, așa că e clar de la asta mi se trage. - ești cam cinică, nu crezi? - sunt în viață și mă gândesc la cum morții continuă să facă ravagii. Sunt practică. Ma duc să îmi fac un ceai de cătină. - Nurofen nu ai? - să știi că am, dar uite, am auzit o discuție în timpul înmormântării despre cât de rele sunt toate pastilele astea la care se tot face publicitate. Așa că m-am gândit să nu mai iau. - a, da? - da. Îți dai seama, mi-am făcut rău atâta timp. Dar ce, le poți ști pe toate? Noroc că se mai întîmplă să iei parte la discuții din astea care te luminează.

așa cred eu că arată stenograma tristeților de fond din social media

- nu înțeleg nimic - dar cine a zis că ai ce înțelege? - păi nu știu, așa simt, că am ce înțelege - păi și ce înțelegi? - nimic - păi vezi? - ce? - că nu ai ce înțelege. - poate că nu știu cum. - nu știi cum, ce? - poate că nu știu cum să înțeleg. - te complici. - de ce? - pentru că gândești prea mult. - dacă nu sunt lăsată să simt ... - dar cine nu te lasă? - faptul că eu cred că trebuie să înteleg. - adică nu te lasă capul? - da, cred că da. - își să și el importanță ca să își justifice poziția, altfel nu, nu trebuie să înțelegi nimic. - atunci de ce am cap? - ca să fie cineva care să se opună sufletului. - de ce? - pentru că sufletul nu înțelege nimic. - păi nici nu trebuie, el trebuie să simtă. - așa e, capul trebuie să înțeleagă. - asta zic și eu; asta încerc să fac, să înțeleg cu capul. - nu, tu încerci să scapi de suflet, ceea ce este o mare diferență. - a, de-asta nu reușesc să înțeleg? - da. - pentru că fără suflet, îmi lipsesc celelalte 180 de g...

am visat că soarele intră în pământ de rușine

- cum ești? - nu știu. - măcar îți este mai bine acum? - deocamdată nu, dar știu că îmi va fi. - de ce crezi că îți va fi bine? - pentru că timpul le rezolvă pe toate și pentru că oricum s-ar fi ajuns la asta. - nu ai de unde să știi. - ba da ... cred că am. - și totuși ... de ce te-ai decis până la urmă să pleci? - pentru ca la un moment dat, când îți este al naibii de poftă de dulce, degeaba te amăgești cu o linguriță de miere când tot ce îți stă pe creier este un ecler plin de ciocolată. - poftim?! - am simțit de mai multe ori nevoia de a lua distanță ... de a pleca altundeva, de a mă ascunde. De prea multe ori pentru a nu fi fost ceva real acolo de care mă feream în viața mea. Și m-am amăgit cu faptul că poate, totuși, mi se pare și că va trece. Dar am învățat că niciodată nu trec lucrurile despre care te minți singur că dispar. Niciodată. - adică vrei să spui că speranța nu-și mai are rolul în viețile noastre? - este o mare diferență între a spera și a te amăgi. - c...

Nu prea ai unde să te ascunzi de oameni în luna decembrie. Ori sunt fericiți, ori au pe cineva alaturi. E greu să-ți fie bine când nu ți-e. Așa că stai in casă. Sau dormi. Sau fugi într-un loc numai de tine știut. Nu știi niciodată ce e bine și ce e nu. Alegerile sunt alegeri, punct, fara calificative. Și chiar și cele mai mari greșeli, presupunând că ele  există, cel puțin provin din stări foarte înalte de bine de care ai avut norocul sa ai parte.

poti să te simți împlinit, dar nu și fericit? și poți să te simți fericit, însă nu și împlinit? cred ca poți și, și. ce lipsește împlinirii ca să fie fericire este "un cineva" cu care să împarți bucuria. căci împlinirea se îndreaptă către noi, dar are tendințe centrifuge. și ce lipsește fericirii ca să fie împlinire este apartenența la sine. căci fericirea se îndreaptă înspre lume, dar are puternice tendințe de abisal lăuntric.

Uneori am impresia că diferența între lucrurile pe care ni le dorim și cele de care ne temem este extrem de mica. 🐾

stii, mi se tot pare ca imi vad apropierea pe strada si imi tresare tare inima cand vad orice mic semn care mi-ar aminti de lipsa-mi de companie de glas de miros de gust de nesat de tine cu totul, nebunule cu inima cat cerul si limba ascutita precum cea mai nemiloasa lama. de dor. de durere. de dorinta de timp pentru vindecare. de acea nepotrivire care parca nu vroia sa se dea din calea unei fericiri pe care de fapt o aveam. asa cum o aveam. asa cum stiam. de micile prescurtari, jocuri de cuvinte sau tabieturi care ne-au adus intr-o solidaritate care ne facuse viata impreuna, posibila. nu am crezut niciodata in cuplurile care "lucreaza" la relatia lor. si continui sa nu cred. inteleg nevoia lor de a face asta, crezand ca acolo sta solutia, dar nu. din momentul in care vrei sa repari ai inceput sa faci tandari. si de fapt nu ... din momentul in care vrei sa repari trebuie sa iti dai seama ca nu esti in cautarea raspunsurilor, ci a intrebarii corecte. pent...

ce e "acasa"? mirosul de mancare care iti place si pe care il simti direct de la lift? senzatia de cald? o casa aranjata pe gustul tau? senzatia de "al tau"? o zona pe care sa o cunosti bine? o stare pe care o ai cateodata? o stare pe care o porti cu tine peste tot? o speranta? o ancora? o limita in calea libertatii absolute? sau a sti ca dincolo de usa este un suflet care se intrerupe din orice pentru tine cand aude ca te apropii? nu stiu ce e pentru ca nu am. sau poate ca o am. la purtator.

Cum ar fi ca în loc de fulgi de zăpadă să cadă dragoste pe pământ? Cum ar fi?

După atâtea nopți de coșmar și pline de coșmaruri, acum am somnul lin. In sfârșit! Atât de lin, încât nu mai vreau să mă trezesc. Pentru că realitatea a luat acum locul viselor. Și doare ca un ac înfipt în ochi. Aș fi putut crede că are și durerea limitele ei, dar nu. - Daca tu mă vrei, eu nu te vreau, i-am spus eu. - Tu crezi că e după tine? mi-a replicat durerea, implacabil de nemiloasă. - Fă ce e bine, nu ce e ușor!

Este atât de mult gol aici, încât devine neîncăpător.

"Era genul de om cu care te simțeai în siguranță. Nu era neînțeles, nu avea nimic toxic, era ca o apă limpede, în care te vezi bine, nimic ascuns, nimic tulbure, nimic surprinzător în sensul rău al cuvântului. Cu un om de genul ăsta lângă tine, evoluezi mult, îți poți pur și simplu investi energia constructiv. Nu trebuie să-ți ocupi creierul încercând să-l înțelegi pe el sau să te lupți cu el sau să te protejezi de el sau mai știu eu ce se întâmplă atunci când ești într-un cuplu în care nu e prea bine."* Oare putem fi și noi astfel pentru cei care ne însoțesc? Pare un mod bun de a viețui și frumos de a trăi. Și cred că e. *Life.ro, Interviu Simona Tache

Ne aflăm după un referendum îndoielnic și care ne-a sugerat că am avea motive pentru a legifera familia tradițională. A fost ca și cum am pus la stâlpul infamiei tot ceea ce a sărit de linia unui normal pe care l-am decis arbitrar. Trăim, cel puțin în unele zone de pe glob, încercarea de globalizare, democratizare și extindere a drepturilor cetățenești la nivelul tuturor categoriilor sociale, inclusiv a minorităților îndelung privite cu scepticism și superioritate (numerică). Trăim așa niște viteze și incertitudini, încât nici sinapsele nu mai știu ce să facă să nu riște burnout-ul. Mai trăim și vremuri care scindează universul familial în forma lui istoric-trecută sau actual-dezirabilă - o mamă, un tată și cel puțin un copil care împart armonios o viață. Lumea merge înspre alte tărâmuri și este absolut inutil să ne opunem unui val de neoprit. Putem să ne opunem în mic, la nivelul propriei gospodării pe care ne-o putem organiza după cum ne dorim, însă în mare nu poți crea u...

cine are doua case nu are nici una

Ce ratare de partea acelora dintre bărbați care mai degrabă apreciază femeile care i-au cunoscut doar pe ei! Și ce corect intuitivi se arată aceia care știu să aprecieze că, în ciuda cunoașterii mai multor exemplare masculine, ei sunt motivul pentru care ele au ales să nu mai caute. Lumea se împarte în patru: - cei care își iau în brațe orgoliul, mașinile, tricepșii, laptoapele și abia apoi, dacă mai este loc, femeia-accesoriu. - cei intuitivi care știu să decripteze aparenta lor asociere cu lineup-ul "tututor celorlalți" și supremația "la ofertă" pe care au pus mâna odată cu decretarea lor ca învingători peste haită. - nefericiții care nu se pot consola cu faptul că nu sunt ei singurii bărbați din lumea asta. Căci a lor este împărăția cerului. Gurii. - cei pentru care nu există nici una din problemele de mai sus. Care iau lumea așa cum este ea pentru ei și care se bucură de prezent. Se bucură de ei. Se bucură de femeia din fața lor. Și de împreunătatea lor...

Prezentul mă claustrează într-atât, încât îmi vine să mă retrag ori într-un trecut în care nu mai am ce să stric și în care lucrurile s-au tranșat, ori într-un viitor pe care am libertatea să mi-l imaginez oricum. Evadare. Nu mai vreau să sufăr. Am slăbit, înțeleg. Oare mi-am pierdut din consistență și mi s-au redus ideile și forța, sau pur și simplu am nevoie de mai puțin spațiu ca să mă manifest? Probabil că ultima. Așa cum uneori prea multă minte lucrează împotriva ta și deșteptăciunea îți poate deveni potrivnică, tot așa, este posibil ca prea multă dragoste și compatibilitate să nu îți mai lase loc de manifestare. Ca la nordici ... au tot ce le trebuie. Absolut tot ce le trebuie. Așa că nu le-a mai rămas nimic de făcut. Poartă după ei perfuzia fericirii din care se preling picături constante dintr-un bine chimic. Și asta îi omoară, le fură sensul și rațiunea de a fi. Mi-e teamă doar de lucrurile în care cred. Dragoste, boală, vid și dragoste. Într-una cred de dou...

Cred că trăim vremurile in care, după ce am făcut tot posibilul sa ne oferim libertățile de a face orice, începem să simțim din plin consecințele excesului de legiferări, de control, de lipsă de control, de dezvoltare, de scalare, de inovare de dragul inovării, de lipsă de timp sau de viteză. Am intrat în spirala în care, deja, tot ceea ce facem va necesita mai devreme sau mai târziu, rectificări, revizuiri, schimbări, amendamente. Sigur, am putea spune, asta înseamnă vulnerabilitatea procesului de a crea. Să revii și apoi să continui să revii asupra a ceea ce ai lăsat în urmă. Oare? Pentru că una e să completezi și să perfectezi, alta e să repari și să fii obligat să inventezi o nouă spirală care să contrabalanseze efectele negative ale primei spirale. Creatia îi vine de hac creatorului. Ne-am prins urechile în intenția de a interveni acolo unde lucrurile erau deja complete. Am împins prea departe limitele unei plapumi care consideram că sa ne asfixiază. Suntem o speci...

Uneori îmi vine să mă mut cu totul în ideile mele neconcretizate. În potențialul lor de a deveni. Se spune că cei care simt nevoia de evadare din propria-le viață sunt predispuși la dependențe. Eu, daca aș avea vreuna, ar fi cea a lipsei de sens. Este singura variantă de miniunivers în care inepțiile pot sta la masă alături de idei geniale. Mă poftesc cu totul în afara zilei de azi. A zilei de mâine. A zilei de ieri. Dam prea multa noimă unor lucruri care se întâmplă accidental. Suntem rizibili. Noi, oamenii. Mai ales atunci când suntem siguri de teoriile noastre pe care le ghidăm impecabil până la primul sens giratoriu unde fac pană. Nu poți umfla un cauciuc care nu se vrea umflat. Nu poți!

spre deosebire de celelalte specii de pe pamantul asta, rasa umana are o trasatura care o face sa decada aproape iremediabil, in ciuda constiintei sale superioare. desi viata nu ii este in primejdie, omul face rau celor din jur doar pentru ca poate.

E paralizant să ajungi într-atât de singur pe cât îți dorești să fii. "Îmi scrii un pahar de vin?" Cea mai frumoasă întrebare demult încoace. Atât de frumoasă, încât mă face să spăl netrebnicia simțită în seara aceasta vizavi de un film văzut în avantpremieră. Este un un film pe care mi-am dorit demult sa il vad si legat de care am asteptat sa fie proiectat intr-o sala de cinema romanesc pentru a-l simti pana la capat. Si l-am simtit. Intr-atat de tare, incat m-am intors intr-un univers pe care mi-am propus sa il uit. Cel al singurătății asurzitoare, al  lipsei de responsabilitate, de atasament, de umanitate, de incredere in ceilalti, de lipsa de sens, de tinerete care capitalizeaza pe energie ca sa riste totul pe ratarea cool a viitorului. A fost o era a cinismului ultim determinat de neinfricarea in fata unei povesti personale care iti spune ca nu ai ce sa pierzi. Ca lumea e a ta in sensul in care ea, de fapt, nu conteaza deloc. Sau cel putin, nu conteaza nici...

A cere A lua A primi A oferi A împărtăși A refuza A juca / imagina Sunt verbe care ne însoțesc de când suntem mici și în directă funcție de educația celor care ne cresc. După cum Esther Perel susține, sunt verbe care ne oferă suport în primele experiențe senzoriale și erotice notabile și care rămân alaturi de intențiile noastre emoționale. În funcție de cum ne raportăm la aceste verbe,  ne auto-oferim suport în prioritizarea zonelor din noi sensibile la stimuli.

Oricât mi-ar fi de clare inutilitățile demersurilor de moment sau lipsa de sens a unor intenții stringente, mi-e clar că nu am ce căuta într-un spital de nebuni.

Ma uit in jur. Mă uit la mine. In mod clar, visele mi-au rămas mici.

exista oameni ajunsi in postura ingrata in care sortii, dupa mult timp de chin, nu le mai sunt potrivnici si totul incepe sa concure la posibilitatea ca ei sa fie, in sfarsit, fericiti. nu mai au dusmani. nu ii mai chinuie nimeni din afara lor. nu mai e nimeni pe care sa dea vina pentru nimic din ce se intampla bun sau rau in viata lor. nu mai au cui sa delege responsabilitatea unei tristeti de fond, tot asa cum nu mai au ocazia de a face cuiva in ciuda pentru un zambet pe care il afiseaza mai degraba in scop de a naste invidie, decat pentru ca asa simt. acum au ajuns fata in fata cu oglinda propriilor neputinte ... si nu le place deloc ce vad. nu mai au unde sau de cine sa fuga asa cum au facut-o atata timp. trebuie sa isi inlocuiasca scopul de a se feri cu cel de a construi. nu le mai sta nimic in calea nefericirii. in afara de ei insisi. una dintre cele mai mari capcane este sa ai mereu la indemana un tap ispasitor cu ajutorul caruia sa iti eviti propria privire.

Simt cum mintea mi-o ia înainte Și nu-i mai fac față. O voi reduce la tăcere. Partea proasta e că, odată redusă la tăcere, Trebuie menținută așa continuu Pentru ca totul din jurul ei Sa continue să aibă sens.

nu, nu, nu, nu mai vreau sa aud nimic privirile ma ard cuvintele ma înțeapă lacrimile ma dor mintea-mi face ture prin scalp iar sufletul urlă atât de tare încât risc să fac hernie emoțională de panică, dezvolt obsesii si din cauza obsesiilor, mă panichez. nu mai știu cum să respir adânc. oare o să mai aflu? există în engleză o expresie care definește nebunia ca "being out of one's mind". luând această definiție drept etalon, mă pot considera cea mai întreagă la cap persoană pentru ca sunt oriunde altundeva acum, numai nu în afara minții mele. foto: Adam Rich, Instagram

detest ce ajung uneori din cauza oamenilor care mă nedreptățesc și dezonorează e vina mea că le-am permis să ajungă la mine e meritul și deopotrivă rușinea lor, că au reușit după cum spuneam în alte ocazii, nu e bine să te lași adus atât de jos încât să urăști pe cineva. nu am ajuns acolo și nici nu risc să o fac. dar nădăjduiesc la a gasi o cale prin care să mă ridic deasupra parșiveniei, micismelor și îngustimilor pline de venin ale celor mai reprobabile ființe vii: cele care sub masca smereniei, linșează cu zâmbetul pe buze. și îmi doresc să ajung la calm printr-o pace și o liniștire, ambele redevenindu-mi de ceva vreme, străine. încep să cred că voi putea cel mult specula legat de ce este fericirea, sau cel puțin, fericirea insoțită de omul iubit pentru că dacă dorințele noastre de împlinire nu coincid, nu văd cum ar putea supraviețui o împreunătate autentică. nu, nu sunt făcută pentru lumea aceasta o, dulce nefericire, de ce mă amăgești cu clipe de bucurie pe care ...

Nu vreau sa stau mai puțin cu tine, ci vreau sa stau mai mult cu mine.

cred ca oricine poate avea incredere intr-o persoana demna de incredere. nu denota nimic o astfel de platitudine. insa generozitatea si lipsa autentica de garantii vine din a alege sa ai incredere in cineva care nu pare sa o mai merite. nu sunt multi cei care au curaj sa fie fericiti si care nu se tem sa isi traiasca bucuriile si dezamagirile fara a se baricada in fata a tot ce poate parea greu de dus. cat despre ceilalti, acei multi tematori ezitanti in fata fericirii, ei bine, ei ar trebui sa se intrebe la un pahar de vin cu ei insisi: oare se tem de fericirea alaturi de cei langa care nu stiu inca daca sa ramana sau le e teama de fericirea pe care ar trai-o daca ar pleca din impasul de moment? "macar stiu la ce am renuntat" vs. "poate fi bine si altfel". nu e usor de dus gandul ca in afara fericirii pe care crezi ca o poti avea in previzibil exista o fericire infinita care te poate astepta in necunoscut. cine ar sustine cauza curajului de a avea in...

You come home, make some tea, sit down in your armchair and all around there's silence. Everyone decides for themselves whether that's loneliness or freedom.

Nu cred că oamenii sunt răi pentru că aleg sa fie, ci pentru că au in ei chingi invizibile de care nu se pot elibera. Sau de care nu stiu sa se elibereze. Genul de chingi - infecții care îi determină  să nu se poată abține de la a-i viola emoțional pe cei la care țin, pe cei care stiu ca ar pune insensibilitatile la suflet si pe a caror intelegere si-ar argumenta baza pentru rascumpararea iertarii pe care nu se indoiesc, bunoara, ca o merita. Aceasta maladie consta in a da acolo unde doare cel mai tare, adica a face exact ceea ce dragostea nu permite. Cred că doar prin carantina, timp și tratament cu antibiotice forte există șanse de reușită și eventual de imunizare astfel incat chingile sa ii lase sa redevina cine sunt de fapt: niste oameni buni cu dorinta de a iubi si de a fi iubiti.

Nimeni  nu își va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. G.G.Marquez

forte opuse care, prin anulare de sensuri, duc la un rezultat pozitiv sau cel putin previzibil. cum ar fi daca la un moment dat scaunul pe care stam s-ar gandi sa ne fenteze si sa nu se mai opuna fortei noastre de greutate? n-ai sa vezi pentru ca el, scaunul, nu este inzestrat cu liberul arbitru care i-ar putea permite sa se razgandeasca, sa surprinda sau sa dezamageasca iar noi, stiind deja asta, nu avem de ce a spera

- ce crezi ca se va intampla cu noi? - de ce vrei sa stii de acum ceva ce oricum vei afla mai incolo? ocupa-te de noi acum si atunci noi de mai tarziu va face bine. -- | --  - de ce crezi ca oamenii sunt nedrepti? - nedrepti fata de cine? - fata de ei insisi, fata de cei din jurul lor... - pentru ca ajung sa confunde bunatatea cu cadourile pe care le ofera, sa citeasca "da" in "nu"-uri, sa ia toleranta drept prostie sau naivitate, sa creada ca a trece cu vederea tine loc de incapacitatea de a vedea, sa fie cinici atunci cand e nevoie de compasiune. - si ce e bunatatea, atunci? ce e toleranta? ce e compasiunea? - alegeri. sunt alegeri facute constient. sunt rezultatul unor intentii de crestere si intelegere profunda. - si de ce sunt atat de rare? - pentru ca suntem prea multi care nu stim cum sa facem fata durerii. - si atunci ... ? - devenim defensivi la inceput (vrand sa ne aparam de suferinta) pentru ca apoi sa avansam in ofensivitate si lovim cat ...

ma doare stomacul in fiecare clipa in care imi amintesc atat de tare, incat raman tintuita de podea si ma intreb daca voi mai fi vreodata in stare sa ma ridic am mers eu in doua picioare? sunt ca un bolnav de Alzheimer care traieste la nesfarsit clipa de luciditate a unui cosmar de care mintea il protejeaza inca nu s-a instalat un continuum ... mai apare cate un gand inertial care imi vinde toleranta unui apel prin care iti spun ca te iubesc si ca ne vedem acasa ce departe suntem acum de toate astea! da, de la un moment dat, daca livram sufletului prea multa suferinta, atunci mintea preia controlul si face scurtcircuit, actionand cum crede ea ca e mai bine chiar daca poate ca nu e cea mai profunda durere este constiinta faptului ca si daca nu s-ar fi sfarsit, tot nu am fi stiut sa avem grija de noi nu mi-e teama de viitor cum imi e de amintirea fericirii careia, desi mi-a fost furata nemilos, am apucat totusi sa ii simt, frugal, gustul.

scutul nu este întotdeauna înfricoșător depind e foarte mult de cât ești dispus să sper i și să crezi în proces totul poate fi comprimat în lucruri relativ simp le și principii ușor dramui bile pentru oricine a plâns măcar o dat ă în viață de ce plân gem? irelevant. pentru c ă dulceața lacrimilor sărate nu se compar ă cu nimic a abera = a ră tăci! zbu rătăcesc pe drumuri necălcate de alți paș i și e bine să fac ast a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z  am termina t sau oare de abia acum începe totul?  mai vine ceva după z?

- tu crezi in ceva? - da - in ce? - in orice exista pe lumea asta. - cum vine asta? - pai vine ca nu cred in vise marete sau entitati din afara noastra. Nu cred in Sursa, Allah, Dumnezeu si alte cele. Cred in ce vad, in ce simt, in ce gust, in ce miros, in ce aud. - crezi in simturi? - cred in simturi. - si atat? la asta se rezuma credinta ta? - asta incununeaza credinta mea. Ea se reduce la a vedea nelimitari in noi si in concret, nu in inexistente convenabile. - de ce crezi ca Dumnezeu e convenabil? - pentru ca a crede ca el aranjeaza lucrurile in lumea asta e o atitudine de delegare convenabila. A crede ca daca pui mana pe foc, te arzi, e o concretete. A sti ca daca vorbesti urat, atunci ajungi sa ranesti oameni, e un fapt. A intelege ca daca muncesti, ai sanse mai mari de reusita, e palpabil. - si iti ajunge sensul dat de astfel de lucruri simple? - nu numai ca imi ajunge, dar cred ca in astfel de simplitati sta lipsa de limite - cum asa? - pentru ca suntem intr-ata...

azi a inceput sa ploua in timp ce ne bucuram de paharul de vin am ales sa mai stam un pic la masa, doar-doar o sa se opreasca cum stii cat sa mai stai? din cand in cand ai senzatia ca seful face abuzuri si lansezi semnale in speranta ca te va lasa in pace pana la urma ca va prinde aluzia si se va opri cum stii cat sa mai stai? te minte te desconsidera te face sa te simti mai prejos decat el sau anturajul sau actual si asta din diverse motive, aproape de fiecare data altele crezi, totusi, ca nu e in apele lui si ca lucrurile se vor indrepta, asa ca alegi sa ii mai acorzi timp cum stii cat sa mai stai? ce ne face sa stam, sa amanam decizia plecarii, sa nu ne luam orgoliul ranit in carca si sa purcedem la sanatoasa pe ulita in jos? ce ne tintuieste langa sursa de stres? ce ne leaga? ce ne face prizonieri? sigur ca raspunsul difera de la un caz (clinic sau nu) la altul, dar cred ca in fond este vorba de speranta in mai bine. ca e iubire sau instinct de conservare, are...

- tie nu iti place Romania din aproape nici un punct de vedere - asa-i - unul din aceste puncte de vedere este, ironic, legat de tine - cum adica? - adica asa cum Romania are foarte multe atu-uri pe care le ia for granted si nu le valorifica sau apreciaza in nici un fel (pentru ca sunt date, sunt multe si sunt nelimitate), tot asa, ironic, tu ai fost si esti iubit mai mult decat poti transmite inapoi apreciere sau sens. asta te va haitui mai mult decat ziua prezenta, pentru ca vine dintr-o incapacitate personala in raport cu tot ce s-a intamplat sa ti se ofere fara sa faci eforturi in a le obtine. - si ce legatura are Romania cu povestea mea? - pai are ... pentru ca noi, romanii, nu stim sa apreciem ce avem bun, asa cum cei din strainatate apreciaza fiecare farama de potential rar. - la fel cum eu... - da, la fel cum tu ratezi (voit sau nu) sa fii acolo pentru cei care te-au ales sau te aleg. tu ii spui selectie. eu ii spun orgoliul celui care se stie cu fraiele. sa nu uit...

- iti place sa fii privit! - poftim? - iti place sa fii privit? - ah, nu stiu. de ce intrebi? - pentru ca, vazand ca te privesc eu, am constatat ca faci mai multe miscari si gesturi decat ai face daca nu te-ai sti sub lupa - de unde stii? - pentru ca te-am urmarit si fara sa stii. - de ce? - ca sa pot demonstra insolenta vanitatii celui care stie ca are admiratori ... sau cel putin urmaritori. ambele tribune hranesc orgoliile neimplinite. - stii ca a-mi spune asta acum, aici, asa, tine de ... - propriul meu orgoliu, da. - pai cum vine asta? - nu am spus niciodata ca sunt perfecta.

- te rog sa nu facem un copil - de ce nu? - suntem deja destui care suferim din aceasta poveste ... hai sa nu mai adaugam un nou sufletel la acest supliciu emotional - bine, ai dreptate - deci imi confirmi? - ce?

nu stii cu adevarat cine esti sau cine poti fi decat cand ajungi sa afli cand ajungi sa afli? nu stii habar nu ai auto-oglindirea te loveste in momentele in care te astepti mai putin  dar te poate paste oricand sa constati ca in ciuda perorarii despre toleranta sau a discursurilor teoretice despre intelegere si comunicare, esti doar un negociator brutal de pozitii de forta intr-o maniera care nu are mama si nu are tata sa vezi ca in ciuda intelegerii profunde a lumii, totusi nu gasesti resorturile pe care le vrei de la altii, de a rezona cu situatiile prin care trec ceilalti si care, poate, doar poate!, sunt mai ingrate decat situatia ta da' ce conteaza? tu suferi, lasa-i pe muritori. dar cine judeca gradul de greutate prin care trece unul sau altul? cine stabileste prioritatile pe care cutare femeie sau cutare barbat ar trebui sa le aiba in fata altei cutare femei sau altui cutare barbat? cine face departajarea? si pe ce criterii? ori de cate ori am reusit (cu sau f...

Ce ți-ai fi dorit să ți se spuna când erai copil?

Cat de subtil reușește să fie patriarhatul ... și ce discurs atent gândit apare din spatele ușilor închise ale unei fatise tolerante egalitariste!

ca orice om care vrea sa se inteleaga pe sine in cel putin aceeasi masura in care se raporteaza la inconjuratatile sale, m-am intrebat ce ii face pe oamenii care se iubesc sa se indeparteze unul de altul. o astfel de expunere ar fi lunga, discutabila si desigur, cu drept de apel din partea oricui a facut cel mai mic gest autentic de dragoste. stiti acele drumuri pe care, daca nu merge nimeni suficient de mult timp, ajung sa fie napadite de buruieni pana la nivelul la care ai putea crede ca, de fapt, nu a fost niciodata nimic acolo? omul sfinteste locul si amana entropia. constiinta de sine si acceptarea iubirii in forma in care ti se reveleaza ea (nu in cea in care ti-ai dori sa o preschimbi) fac culoar si previn ofilirea sufletelor.

Cred, într-adevăr, că în fiecare lucru exista o fisura care permite luminii sa pătrundă.

de nevoie, am folosit cateva luni de zile un computer Apple sigur, nu mi-a fost la indeamana dupa zeci de ani de Windows, dar cand trebuie, accepti si alt sistem de operare mai cu seama daca se vorbeste despre el la superlativ. la o prima impresie, totul diferit mare amalgam de informatii si neconcordante ... ... printre care si lipsa stergerii de la stanga la dreapta (delete). Apple are doar backspace (stergerea de la dreapta la stanga). Windows sterge in ambele directii. Pentru ca mi-a crapat un laptop care folosea Windows (nu dau firma pentru ca ar fi jenant sa o anunt in aceeasi propozitie cu cauza care a facut laptopul sa crape), am luat in calcul varianta achizitionarii unui MacBook. Doar ca scump. Si nu e o perioada tocmai buna, asa ca nu. Astfel ca am luat un nou Windows. Desi scriu mult si ai zice ca obiceiurile de tastare nu se modifica in timp, nu mai am automatismul de a folosi Delete (stergerea de la stanga la dreapta). Am senzatia ca imi ajunge Backspace. ...

Guilt is a way to discharge discomfort and pain. Asa spunea Brene Brown intr-unul din TedX talk-urile ei. Si da, cred ca ne folosim de cei la indemana pentru a ne descarca de nesigurantele si furiile noastre, de neintelegerile in fata vietii sau de sortii potrivinici. Cand de fapt, ce reusim sa facem? Sa delegam. Sa ne delegam propria responsabilitate careia nu mai putem sau pur si simplu refuzam sa ii facem fata ... si sa ajungem in stadiul in care sa ne trebuiasca un cineva caldut, mai destept decat noi, cu doi ochi si o privire prietenoasa careia sa ii incredintam consecintele nefaste ale unor decizii pe care credeam ca le dorim. De ce cu cap? Pentru ca nu ne-ar maguli foarte tare sa stim ca ne delegam sufletele unor altora mai slabe. Cu toate astea si in ciuda faptului ca vorbim de un fenomen universal valabil, totusi intreb: ati vazut vreodata lup care sa dea vina? Eu nu. Pentru ca nu are de  ce.

ce inseamna sa fii singur? sa te simti la marginea prapastiei si sa iti fi dorit sa ai de cine sa te tii ca sa nu cazi prada ispitei de a te arunca intr-un gol primitor cu indecisii ce inseamna sa fii singur in doi? sa te simti cerand aer ... si putina luciditate

otet de mere cu miere, cu drag din natura asta scrie pe sticla plina cu lichid translucid din fata mea langa ea exista o alta incinta cu dop pe care zice asa: Huile d'olive vierge extra extraite a froid. nu se amesteca defel daca le alaturi, insa una fara alta e pustiu daca s-ar putea iubi, atunci si-ar acomoda mai usor nepotrivirile de caracter si forma si-ar consola mai placut divergentele insa nu trebuie sa se ia ca atare precum doua metale reci care gliseaza unul pe langa altul, sa se accepte asa, pe nemestecate si cu bucurie in sufletele lor lichide ca au o relatie in care se completeaza pana la desavarsire.

este foarte interesant cum principiul feedback-ului, al acelei confirmari sau infirmari de atitudine din partea celorlalti, de la valoarea constructiva pe care a avut-o atunci cand a fost gandita initial, devine un instrument de autojudecare si chiar de penitenta inutila a sinelui de ce? pentru ca numaram cate like-uri primim pe fiecare blestemata de poza sau postare despre care noi credem ca valoreaza o lume, dar despre care ceilalti raman indiferenti pe care noi am înrăma-o si am pune-o la capul patului ca pe un crez, in timp ce altii trec pe langa ea fara sa le tresara o geana. pentru care noi am fi in stare sa spunem ca este cea mai buna versiune artistica a noastra, pe cand sufletele triste ale acestei lumi, nu-i asa, ar opina printr-o manifestare tribala ca "bueah, ce guno' ". ne doare ne doare rau ne indoaie de la solduri, ne apasa oribil pe lombar si pune presiune pe cervicala pentru ca nu primim confirmarile dorite confirmarile necesare confirmarile ...

Deseori ma simt prea ascultata . Parca sunt pe o scenă imaginara. Îmi vine sa tac. Macar așa nu risc sa mint. Sa mă mint. Credinta e un fel de neputinta de a  ne tine sub control anxietatea, fricile, neliniștile și lipsa de sens sau dorinta. Posibil ca, bunăoară, credința, sa fie  cea mai buna dovada a faptului că suntem pierduți? Exista o desfătare in a fi îndrăgostit. O siguranță. Că ai ce oferi. Că ai cui. Nu. Nu pleci de langa un om pe care îl iubești. Dar este esențial cum ramai.

nu cred ca exista oameni mai bantuiti decat cei care ii aduc atat de jos pe ceilalti incat ii determina sa urasca

Pe măsură ce pui ani îți dai seama că nu e despre ce rol ai in lume, cat mai degrabă despre ce rol ai in tine. Nu este despre ce cred ceilalți, ci despre cum te vezi tu. Nu este despre ce primești, ci despre ce înțelegi sa dai. Nu este despre cate ai făcut, ci despre ce planuri îți faci de acum încolo. Nu este despre adevăr / minciuna sau bine / rău. Nu este despre cum sunt lucrurile din jurul nostru. Este despre cum vedem lumea. Pentru că nu o vedem așa cum este ea, ci asa cum suntem noi. Și dacă vrem, atunci prima dată trebuie sa.

ai 24 de ore la dispozitie pentru a arata ca ziua asta conteaza apoi va veni un alt ciclu de 24 de ore in care poti dovedi utilitatea noii zile si apoi alte 24 de ore iti stau la dispozitie si tot asa pana ajungi sa dovedesti (sau nu) ca ai meritat sa primesti o viata și că sorții au mizat corect pe tine 

azi m-am linistit din nou la doua capete care isi intretineau reciproc atmosfera - stati linistita, domnisoara, e doar un atac de panica! - si..iii...gur? - foarte sigur, va veti linisti imediat dupa perfuzia asta. - dar ... de la ce ... se activeaza? - de la perceptia exacerbata ca sunteti intr-o situatie fara iesire. corect spus "perceptia". de fapt totul are o solutie chiar daca ea iti sugereaza, uneori, ca drumul corect este cel spre usa.

carevasazica azi e ziua mortii mele ma gandeam ca voi avea sanse la mai mult ... aveam destule de facut in viata dar iata ca nu ce chestie! toti zicem asa, pe dinafara subiectului cumva, ca nu esti niciodata suficient de pregatit pentru final, dar numai cand ajungem in punctul terminus reusim sa si pricepem vorba asta e pacat, totusi, ca ai reusit sa provoci un avort al intentiilor frumoase pe care le pregateam pentru lume e curios ca te mira consecinta asta ca si cand nu ai sti ca daca impingi in mod repetat un corp, el iti opune rezistenta pana la un punct dincolo de care iti intelege si accepta decizia stii, se spune (si de fapt asa e) ca pasarile cu capul mare nu fac triluri am aflat si eu asta acum cateva zile eu sunt o pasare al carei cap a fost umflat cu pompa ta de bicicleta mi-ai blocat sensul creativ dislocand venin în cantități inumane. am murit, deci clar, nu mai am puls incep sa ma fixez in mine insami ma racesc si pentru prima data stiu ca nu mai exis...

vad roz in fata ochilor pentru ca nici macar sangele-mi nu-si mai pastreaza rosu-i caracteristic el, ca si celelalte parti din mine, au reactionat la chimia ta electrizant-deconcertanta si si-au mai schimbat compozitia, textura, rolurile ... astfel incat sa te acomodeze. insa acum, desi sangvinic, temperamentul meu ia pauze de liniste ... ia guri de lipsa de aer ... si vede lucrurile cu rost. iar acest rost nu-ti mai gaseste loc si te presupune bine, sanatos, undeva unde sa nu mai faci pe nimeni sa sufere si in care sa nu te mai simti vinovat eliminarea otravei cu care se dilueaza culoarea unui sange vibrant se face brusc pentru ca nici inghitirea umilintelor sau a minciunilor nu se face vreodata gradual. imi este foarte limpede ca nu mai gandesti clar, de vreme ce jignesti in mod constant prezentul pentru a proteja trecutul. ai nevoie de ajutor ca sa te afli si pentru ca apoi sa ramai tu te lasi prada himerelor si nu mai deslusesti cand ai in fata pe cineva real ai c...

Te vedeam în toti oamenii de pe strada. Acum nu te mai vad corect nici în ochii tai. Te uiți la mine și nu mai știu ce vad. Asta daca te uiți ... Vrei neapărat să îți ștergi urmele sculptate în piatra sufletului meu pe care te ambiționezi sa îl crezi rece? E prima dată când mă simt atât de abrupt singura împreună. Poate pentru că de data aceasta credinta a întrecut speranța. Problema, probabil, este că aceasta credință nu este oarba ... mai vad.

in viata profesionala e bine sa te inconjori de oameni cu valori comune cu ale tale, insa cu indeletniciri diferite pentru a acoperi o arie mai mare de expertiza. ca in echipe, cand fiecare membru vine cu slabiciunile si punctele sale forte, iar in final scopul nu este sa corectezi greselile, ci sa potentezi talentul. niciodata nu se elimina slabiciunile, pentru ca energia consumata in proces va fura din energia necesara utilizarii potentialului pentru excelenta si riști să rămâi, cel mult, un perfect mediocru. potentand ceea ce ai mai valoros si special in tine, reusesti sa te dezvolti pana la expertiza completa. păi și la viata in doi?

intr- unul din talk- urile lui Simon Sinek s-a amintit si apoi explicat o chestiune care la inceput mi s-a parut foarte ciudata pentru ca apoi sa capete tot sensul. era vorba despre curaj si despre cum el este determinat de fapt de exterior, de stimuli din afara noastra si nicidecum nu e de gasit dupa trei luni de ashram si meditatie. cu alte cuvinte, curaj au cei care simt incredere in mediul din jurul lor, se simt incurajati de oamenii apropiati, de familie, de prieteni, de colegi de munca. curajul de a face "the right thing" este determinat de valul de incredere pe care il resimti din afara ta. apoi odata ce ti se activeaza si il pui la lucru, ajungi sa devii un catalizator pentru alti oameni al caror stimul esti prin capitalul de incredere pe care il oferi la randul tau. acest pas, la randul lui, continua sa inspire prin exemplu. pe un fond de incredere poti explora mai mult, poti incerca lucruri noi, iti poti permite sa gresesti fara a considera asta un capat d...