să nu uităm să dăm cu parul

Ne aflăm după un referendum îndoielnic și care ne-a sugerat că am avea motive pentru a legifera familia tradițională.
A fost ca și cum am pus la stâlpul infamiei tot ceea ce a sărit de linia unui normal pe care l-am decis arbitrar.

Trăim, cel puțin în unele zone de pe glob, încercarea de globalizare, democratizare și extindere a drepturilor cetățenești la nivelul tuturor categoriilor sociale, inclusiv a minorităților îndelung privite cu scepticism și superioritate (numerică).

Trăim așa niște viteze și incertitudini, încât nici sinapsele nu mai știu ce să facă să nu riște burnout-ul.

Mai trăim și vremuri care scindează universul familial în forma lui istoric-trecută sau actual-dezirabilă - o mamă, un tată și cel puțin un copil care împart armonios o viață.
Lumea merge înspre alte tărâmuri și este absolut inutil să ne opunem unui val de neoprit.
Putem să ne opunem în mic, la nivelul propriei gospodării pe care ne-o putem organiza după cum ne dorim, însă în mare nu poți crea un uragan ca să stopezi o tornadă.
Ar fi nu doar nimicitor, dar și profund neînțelept în condițiile în care, dincolo de universul casnic, toți întreținem curentul înspre care merge lumea.
Și contribuim la el zi de zi.
Așa că nu putem sa ne dezicem cu totul de consecințele a ceea ce și noi provocăm fără doar și poate, dar putem să ne manifestăm opțiunea pentru oricare din variantele posibile.

Nu ar trebui să ne spună nimeni cum să ne trăim viața și mai cu seamă în ce variantă: de cuplu, maritală, solitară, de home schooling vs educație școlară, de angajat vs freelancer sau oricum altfel.

Da, ar trebui să putem alege.

Asta înseamnă cu adevărat o democratizare a drepturilor noastre de a ne găsi unii pe alții, de a ne bucura de viață, de a lucra, de a face sau nu copii, de a ne cumpăra o casă sau de a sta în chirie, de a alege din nou dacă am constata că am greșit și tot așa până la libertatea din intimitatea casei noastre.

Sigur că totul are o limită și sigur că drumul până la anarhie este pavat cu bune intenții, dar nu poți penaliza un univers întreg prin instaurarea totalitarismului de teama unor comportamente deviante care, oricum, se resorb precum un punct de grăsime.

Ce constat?
Pe fondul tuturor celor de mai sus, o din ce în ce mai amplă voce semi-doctă s-a uniformizat în recentul pateu inspirat reptilian și denumit "iubirea nu se votează". 

Sigur, și persoanele homosexuale ar trebui să aibă aceleași drepturi cetățenești cu noi, ceilalți și sigur că demersul de referendum a fost unul profund reprobabil.
Cu cât îi blamăm mai mult, cu atât le validăm mai mult protestele, stiți asta, nu?

Fără a intra aici în polemica despre "până unde pot avea ei drepturi" (cu aluzie clară la dreptul de adopție), voi continua gândurile de început referitoare la toleranță cu un mare semn de întrebare.

Și anume: de ce acești oameni care se afișează peste tot ca toleranți în raport cu drepturile comunității gay se erijează în, poate, cei mai aspri judecători ai persoanelor straight care aleg să își schimbe din temelii viața pentru un "mai bine" evident?
Schimbarea poate însemna orice: sabatic, ruptura unui cuplu, relații non-exclusive, adopție, divorț, dinamizare profesională.

Analizând diferitele comportamente din jurul meu, mi-am și răspuns: pentru că pe buzele acestor oameni, toleranța rămâne un proces care îi privește pe ceilalți și nu pe cei ca mine. 

Este mult mai aproape perspectiva incertitudinii de a-și pierde confortul și rutina decât aceea de a deveni prea curând gay.
Oglinda din baie le spune acum că sub ochii lor, ceilalți oameni au făcut schimbări majore - și ei nu!

Este extrem de ușor ca de pe piedestalul dat de confortul majorității să ridici bagheta magică și să spui "îți dau voie să te îmbraci în curcubeu".

Cu alte cuvinte, acești aparent-toleranti se simt generoși cu comunitățile minoritare și își hrănesc orgoliul dintr-o culanță afișată pe toate gardurile, în timp ce în fața fenomenelor de masă care le-ar pune lor înșile în pericol status quo-urile călduțe, paralizează. 

Și evită.

Încep treptat cu un "nu, îmi pare rău, nu pot ieși azi în oraș" pentru a-l permanentiza în lipsa de contact interuman.

Te analizează din cap până în picioare.

Se uită la tine ca la ultimul ciudat. 

Și mai mult, se uită la tine ca la o amenințare. 

Uneori sunt invidioși că tu ai reușit să faci pasul pe care ei nu sunt în stare să îl faca și își maschează neputința prin poze de profil militant-tolerante sau prin postări "fericite" și hashtag-uri pe tema #changeiseverything, #embracelife sau #lifeisbeautiful.
Sau și mai și, sunt mânioși pe ei că, dacă ar fi să schimbe ceva, nu știu ce.
Așa că dau vina pe cei care știu ce caută în viața lor. E mai ușor așa.

Te ignoră.

Te tratează ca și cum nu mai ești la nivelul lor. Pozează în învingători, deși nu-și dau seama că lupta pe care o duc este cu ei înșiși. Aproape că ar fi în stare să-ți spună, după zeci de ani de prietenie: "te prefer oricărui gay pe care nu îl cunosc".

Da, clar, te văd ca pe o amenințare.

Și încep să devină profund intoleranți.

Pe toți cei care se voluntariază să afirme că susțin drepturile comunității gay fără să îi întrebe nimeni i-aș trata ca pe barbații însurați care nu poartă verighetă și se arată foarte disponibili sau ca pe ipocriții care joacă un rol prost pe scena unei vieți pe care nu și-o doresc.

Sunt, toți trei, exponenți ai unei categorii de oameni care fraudează morala tocmai pentru că afișează o etică impecabilă.
Altfel, ar fi și ei câțiva din mulții suferinzi.


La extrem, aceștia sunt cei care:

• validează lașitatea în timp ce o condamnă, pentru că nu acceptă curajul altor oameni atâta timp cât ei înșiși nu știu să îl aibă.
• validează ipocrizia în timp ce o dezavuează, pentru că nu acceptă ca ceilalți să se asume în timp ce ei nu știu cum.
• validează micismele despre care spun că nu au ce căuta în viața lor, pentru ca nu acceptă ca ceilalți să se ridice trăindu-și viața, luând decizii și asumându-se, în timp ce ei își poartă limitele prin subsoluri.
• încurajează flecăreala în timp ce o reclamă, pentru că, fără DEX și dicționarul unei bune cuviințe de care nu au parte, nu înțeleg ce și cum vorbesc ceilalți.
• încurajează bisericuțele pe care le dezaprobă, pentru că nu acceptă să mai stea în compania celor de care se simt amenințați și ajung să își caute adepți pe care îi corup înspre a vorbi despre nimic și cu care ajung să meargă la yoga.

Încep să cred ca saloanele stilizate de yoga sunt varianta modernă a piețelor de zarzavaturi unde se adunau la vorbă femeile care, din lipsa unei vieți interesante, erau ocupate cu soarta celorlalți.

Toleranța cu sens unic ori toleranța prost înțeleasă sunt mai nocive decât orice libertate primită fără preaviz după o îndelungă detenție.

Pentru că duc la o toxică lipsă de înțelegere a noastră, a tuturor, mai cu seamă când au loc pe fondul unui discurs care îmbie tocmai la înțelegere.

"Tu trebuie să mă tolerezi pe mine, eu nu pot să te tolerez pe tine" nu prea funcționează, deși e o abordare de găsit pretutindeni.

În aceste condiții, nu mai bine tăcem decât să cădem sub auspiciile reputatului "prostul nu e prost destul până nu e și fudul"?

Eu la asta aș invita.

La liniște.

Chiar și cei care se tem de ea pentru că riscă să își audă gândurile, îi pot găsi utilitatea de la un moment dat.

Probabil ca pe toți ne-ar putea paște o asemenea reținere în fața cuiva care dă peste cap universul în credeam că suntem la adăpost, dar măcar să nu pozăm în moraliștii care s-au făcut că nu văd inevitabilul venind spre ei în viteză.

Cade în responsabilitatea proprie să ne asumăm consecințele ignoranței sau a speranței într-un ireal.

foto: thewordonpolitics.com