RALUCA MIHĂILĂ

Tare greu sa negociezi cu tine insuti. Mai ales pentru ca esti neobosit in a gasi o groaza de argumente rezonabile pentru fiecare isprava emotionala dorita senzorial dar nevalidata de ratiune!

Am vazut acest filmulet. Draguta ideea materialului. Si dincolo de raspunsul celor intervievati, mi-a placut reactia lor la auzul intrebarii. Denota foarte subtil faptul ca daca am putea, nu ne-ar fi usor sa fim dumnezei. Raspunsul meu la intrebarea "daca ai putea, ce le-ai oferi oamenilor?" oscileaza intre a le oferi posibilitatea de a se vedea din perspectiva tuturor celor din jur si a le oferi opusul vietii (in fiecare aspect al ei) pe care o duc in prezent. Prima varianta ajuta autodefinirea si a doua puterea aprecierii.

Barele de siguranta din mijloacele de transport in comun. Unii dintre noi vad in ele sursa de microbi, pentru altii acestea prefigureaza o multime de atingeri transmise din mana in mana ...

     Nu stiu cum fac oamenii astfel incat sa rada fals.       La mine se vede, am o grimasa care ma da de gol si oricat as incerca sa o ascund, razbate un subteran "rad ipocrit, asa ca hai sa incheiem amabilitatile pana nu devenim si mai penibili".       Exista acele persoane versate care stiu cum sa rada fals astfel incat sa para firesc si rupt din context, dar care se dau de gol dupa momentul reusitei - fie dau ochii peste cap ("iar am izbandit"), fie schimba privirea brusc ("am facut-o si pe asta") fie devin seriosi nefiresc de rapid ("gata cu hahaiala").        Eu cand ma ascund macar stau ascunsa - asa am invatat autodidact in lectiile de socializare pe care mi le-am predat de-a lungul anilor :).       Dar ce nu pot face este sa reusesc sa rad fortat si cand nu imi vine fara sa transmit "daca ai putea subintelege ca rad, ar fi mult mai simplu".         Nu pot si basta. Ma enerveaza.          Arta camuflajului firesc

      Astazi am vazut ceva ce pot cataloga drept "autentic".       Ieseam dintr-un supermarket si in fata iesirii era un grup de tarani (nu am identificat regiunea geografica, dar portul - caciula de blana de oaie, cojoc de oier, pantaloni tip izmene - ii "dadea de gol") care era clar ca au venit la oras cu niste scopuri.        Stateau in fata intrarii in magazin si puneau tara la cale din punct de vedere economic si politic.      Aveau plase din care se vedeau capetele unor paini, formele unor caserole cu carne, deci cu siguranta erau asteptati acasa de neveste pentru masa.        Dar ei isi luasera ragazul de a-si da cu parerea cu privire la toti si toate.       La un moment dat suna mobilul unuia dintre ei, melodia de telefon fiind un cantec de fluier de cioban.      Oricata nebunie de oras cosmopolit am avea in jur, oricata tehnologie s-ar inventa, atata vreme cat putem sa facem noi din ea ce ne spune sufletul sa facem, putem spune ca suntem sta

Definitia liniilor paralele Tu mergi langa intrebarile mele, eu merg langa linistea ta. Tu mergi langa zorii dragostei mele, eu merg langa amurgul parului tau.  *** Vino, sa pot regasi drumul spre mine! Octavian Paler

Mi-am dat seama de un lucru cu privire la mine: ori de cate ori sunt la pamant imi vine foarte la indemana sa ajut pe altii sa se ridice. Sper sa am mereu pe cineva aproape pentru a uita de tentatia ascunderii in propriul meu univers. Nu de alta, dar ar avea de castigat doi oameni din asta... Dar ce uit mereu este ca nu este nimic mai daunator decat sa iti risti libertatea proprie pentru a nu pierde conexiunea cu celalalt, sa accepti sa te pierzi pe tine pentru a nu il pierde pe cel din fata ta.

      Zile mai bune si zile mai rele ... zile in care iti vine sa te imbraci in galben, verde si culorii vii ... si zile in care fara negru pe tine in proportie de 90% simti ca esti vulnerabil (negrul are cele mai mari sanse sa treaca neobservat). Zile baricadat de ziduri si zile in care esti ca o carte deschisa. Zile in care zambesti fara motiv si zile in care o lacrima sta mereu in coltul ochiului si asteapta un imbold pentru a-si justifica prezenta. Zile in care te doare clipa si zile in care nu-ti incapi in piele de fericire.       Nu exista echilibru perfect, ci cel mult un echilibru personal, care insa ramane instabil prin simplul fapt ca depinde de starea emotionala a omului, prin definitie volatila.      Iar la acest (dez)echilibru personal contribuie din plin lipsa, respectiv prezenta unui suflet pereche, care, pe alocuri, poate reprezenta exact inversul a ceea ce pare a fi: lipsa fizica sa fie prezenta emotionala si prezenta fizica sa fie absenta spirituala.       Dac

      este o zi de sarbatoare importata de la o natie mai mult sau mai putin evoluata mental si care ne imparte in: - cei care, in spirit de turma, merg "cate doi" la o cina romantica pentru ca este o zi "speciala" - cei care au o data pe an ocazia sa ofere un buchet de flori fara ca acest lucru sa fie facut dintr-un sentiment de vinovatie - cei constransi de conjunctura sa faca ceva ce nu le place - cei care respecta "cutuma" fara sa o analizeze prea mult (nu pot sa o ignore complet pentru ca intrucatva cadreaza cu niste norme proprii de conduita) - cei care nu cred in surprize si care de abia au asteptat ziua asta ca sa poata oferi un cadou (previzibil) - cei care nu cred in sarbatoare, dar se tem ca daca nu reactioneaza la ea vor primi oprobiul persoanei iubite sau al cercului lor de prieteni - cei care ignora sarbatoarea si care, cu riscul de a primi scene acasa, isi sustin ignoranta si ne-inrobirea fata de ceva fortat - cei ingretos

A nurse has recorded the most common regrets of the dying, and among the top ones is 'I wish I hadn't worked so hard'. What would your biggest regret be if this was your last day of life? There was no mention of more sex or bungee jumps. A palliative nurse who has counseled the dying in their last days has revealed the most common regrets we have at the end of our l ives. And among the top, from men in particular, is 'I wish I hadn't worked so hard'. Bronnie Ware is an Australian nurse who spent several years working in palliative care, caring for patients in the last 12 weeks of their lives. She recorded their dying epiphanies in a blog called Inspiration and Chai, which gathered so much attention that she put her observations into a book called The Top Five Regrets of the Dying. Ware writes of the phenomenal clarity of vision that people gain at the end of their lives, and how we might learn from their wisdom. "When questioned about

- N-aș fi putut trăi niciodată în Occident.   - De ce?  -Pentru că îmi place să mă bucur și să sufăr la mine acasă.   (Stefan Iordache) 

maxim sapte fatete ale unui singur adevar adevarul spus celui pe care nu il cunoastem si cu care este sigur ca nu ne vom mai intalni adevarul spus unei cunostinte adevarul spus unui amic bun adevarul spus unui suflet pereche, unui reality check adevarul spus unui membru al familiei adevarul spus mamei adevarul recunoscut noua insine oare cel ale carui fatete se aseamana foarte mult nu face diferenta intre oamenii din viata lui si ii trateaza pe toti aproximativ la fel? pentru ca daca da, ar cam insemna ca oamenii pe care ii cunosc sunt extrem de asemanatori. tind mai degraba sa  cred ca trierea oamenilor nu se face strict prin adevar, ci prin privirea, tonalitatea si atitudinea cu care il spunem. adevarul nu trebuie ascuns fata de nimeni ... ci doar servit pe pat de ghimpi sau catifea. *am folosit, voit trunchiat, numele trupei rock Alternosfera , ca sinonim pentru alternative

Uneori, in loc sa vorbesc, aleg sa scriu. Alteori scriu pentru ca nu am cu cine vorbi. In ambele cazuri ... scriu pentru ca nu vreau sa imi uit anumite trairi, senzatii, vizualizari mentale.  Nu le recitesc decat rarisim.  Si peste majoritatea nu mai trec niciodata cu privirea. Dar ma linisteste faptul ca ele vor exista mereu undeva. Pentru ca pe memorie nu te poti baza niciodata ... nici pe propria logica, nici pe emotii, nici pe propria subiectivitate. Toate pot fi educate, manipulate, autosugestionate ... Dar negrul pe alb nu se sterge ... cel mult se reciteste, peste ani, cu alti ochi. Ce ramane din aceste randuri, intr-un final, este curiozitatea fata de discutiile ce ar iesi pe marginea lucrurilor scrise din lipsa de interlocutor.   Pentru ca indiferent cat as scrie, viata va continua relativ la fel, eu voi trai dupa aceleasi principii, parerile-mi vor fi, in linii mari, subsumate aproximativ acelorasi norme iar interogatiile vor ramane neraspunse pentru ca

  "Esti singur in vartejul suferintei tale si daca vrei sa iesi trebuie sa tragi aer in piept si sa te scufunzi pana se sfarseste. Mai degraba iubeste-o pana cand iubirea ti se face apa si se scurge prin toti porii. Iubeste-o in absenta. Va fi ca si cum te-ai arunca de nebun intr-un zid. De sute, de mii de ori. Neclintit, zidul iti va rupe oasele, pielea ti-o vei zdreli, iti vei sfasia hainele pana cand te vei fi prelins in praful de la poalele lui. Un somn lung te va cuprinde, apoi te vei trezi ca dupa un cosmar pe care vei incerca sa-l rememorezi. Soarele diminetii nu-ti va da timp si vei uita. Cu fiecare zi care va trece, vei mai fi uitat putin cate putin.... vindeca-te singur. E tot ce poti face pentru tine". (Tudor Chirila).

in masina, pe autostrada Soarelui, cu privirea tintuita pe geam, mergand spre marea pe care urma sa o gasesc la locul ei, calma, mladioasa, usor trista din lipsa admiratiei pe care o primeste vara dar si relaxata sa poate fi ea insasi pentru cateva luni ... pe geam ... campie cat cuprinde, linia orizontului si miscari ordonate ale retinei care incearca sa cuprinda fiecare petec de pamant de pe marginea drumului ... incercand sa cuprind cu privirea cat mai mult, observ cum viteza cu care se misca masina fata de marginea drumului este incomparabil mai mare decat viteza cu care se deplaseaza fata de orice linie paralela cu marginea drumului dar situata la sute de metri, sau chiar kilometri departare ... cu cat iti iei ca reper un punct mai indepartat, cu atat ai impresia ca e timp pentru toate cu cat te raportezi mai mult la marginea soselei, la ce ai in fata ochilor, cu atat mai mult constientizezi succesiunea reala a momentelor ... numai relativitatea intre diferite oriz