RALUCA MIHĂILĂ

nu stiu sa impac solitudinea cu faptul ca nu-mi place singuratatea ambele sunt singuratati, doar ca prima e de ordin interior si a doua este in plan fizic nu am gasit solutia la a mi le dori in acelasi timp ceea ce inseamna ca voi fi mereu in contratimp cu cealalta propria-mi dorinta cred ca nu pot spune ca genul asta de plus cu genul asta de minus se califica drept un ying si yang armonizant, nu?

stiu ce mi se intampla si cred ca stiu si de ce voit totul e neclar, indefinit, neinchis in forme, lasat difuz, intr-un degrade care trece prin toate aspectele vietii pe care le invita sa se inspire reciproc citesc o stire si in secunda doi uit unde am citit-o sau despre cine era, cel mult retin ideea aud o melodie si dupa primele acorduri uit cine o canta ... intru insa in starea melodiei, in ritm si sound. vad o expozitie de pictura din care cel mult retin curentul ..numele autorilor e un adevarat chin ascult o emisiune sau citesc un ppt ... pe moment, ok. dupa o ora, pa! voi mai fi citit o suta de alte chestii intre timp si isi fac si ele loc... vad un film. actiunea sau ideea filmului si atat. de ani de zile vreau sa imi notez undeva filmele care m-au marcat - nu pentru mine, nu vreau sa le revad, am de vazut atatea noi, dar mi-ar placea sa stiu sa le recomand - sunt, insa, mereu in punctul in care zic "deja am ratat sute, ce sa ma apuc acum?" imi pro...

nu inteleg de ce trebuie sa existe femei si barbati ... si nu a putut exista numai unul sau celalalt. sau ambele intr-unul. dar nu sub forma androginului pus in scena azi, e grotesc. ar fi fost mult mai usor de acceptat ideea ca tu te completezi pe tine insuti ... nu aveai decat a-ti dori sa ai grija de tine. dar ce-ar fi viata daca ar jongla cu experiente-"floare la ureche"? dar si asa ... cine stie ce povesti am fi inventat ca sa facem ca realitatea din targ sa para ca se potriveste cu cea de acasa suntem buni in a ne justifica efectele prin efecte si in a ne motiva cauzele prin cauze iar explicatia, daca nu e un delir boem, incepe cu "de-aia" si se termina cu "."

ochii care nu se vad nu se vad atat si nimic mai mult

nu cred in porunci, dispozitii, imperative, constrangeri si "ia de-aci!" asa ca pentru privirile care doar privesc inspre ... fara a vedea, o sa ma dizolv in compostul asta infect ... pentru ca finalul sa ma precipite si sa raman ca o depunere pe fundul multimii.

oare e bine ca devenim mai toleranti ... cu varsta? ca renuntam la avantul tineretii, ca nu ne mai dam cu capul de pragul de sus si de toti peretii  ca ajungem plafonati pe fondul educarii instinctelor dar si al formarii caracterelor si al trecerii prin viata, trairi, senzatii copii, adolescenti, adulti, batrani, copii aceasta ar parea ca e succesiunea oare intelepciunea este, de  fapt, imbogatirea sufleteasca pentru o reintoarcere sub forma de ... apa vie acolo de unde ai plecat si de unde ti-a pornit fiinta? curgi invers si atat?  

Gara de Nord, statia RATB, dialog: el (taximetrist): "Papuseeee, te duc acasa?" ea (pietoana): da. el, la fel de taximetrist: 20 lei ea, (i)luminata: pai e bine, stau departe! Ca un cre(s)tin plin de smerenie el intoarce al doilea obraz: atunci, de diferenta, urc. A doua zi de Paste imi confirma: Dumnezeu e mare si bun.

- cele mai bune din an sunt, parca, ouale mancate de Paste, zice mintea - o concluzie emotionala cu care pot sa ma impac, raspunde sufletul mijind un zambet intelegator.

oamenii care nu se pot controla in reactii si care ne apar ca labili psihic si emotional sunt cei mai sinceri sa nu ii judecam dupa demonii care la baga mainile in ochi ci sa ii apreciem pentru autenticitatea cu care nu renunta la a se lupta cu ei zi de zi, in vazul nostru, al tuturor.

realitatea este subiectiva, in mare masura de fapt in mare sau mica masura in functie de masura in care exista realitatea mea, realitatea ta, realitatea altuia... fara preaviz si cu finetea unui topor apar, brusc, acele momente in care vrei sa intreci orice masura in a nu-ti mai lasa fiinta sa se inece in realitatea de ieri, de azi, de maine si in a gasi o versiune mai buna a acestei lumi si a ta si poate o varianta mai linistita, luminoasa, echilibrata si mai putin schizofrenica de a-ti popula clipele si o gasesti intr-un autor de fapt intr-un orator ale carui vorbe au fost culese la un moment dat de niste unii nu citate, tigari sau maxime ci vorbit liber inregistrat si pus pe hartie si citesti, si citesti, si te regasesti citind, si te linistesti citind, si nu te mai saturi citind, si simti apropierea de ceva din ce in ce mai valoros citind, si te bucuri de niste concluzii citind, si te simti dintr-o data mai relaxat si mult mai cumpatat. in toate cele. ...

de vreo saptamana si ceva nu mai cred in nimic probabil asa se intampla cand crezi prea puternic in ceva ... iti pierzi echilibrul sau ma rog, ajungi intr-unul instabil deci iti pierzi echilibrul intreb, retoric si cu scop clar, in dreapta, in stanga, in mine, in afara mea, despre una, cealalta sau despre tot imi caut busola ... o am cu mine, dar nu mai cred ca imi indica nordul, cred ca s-a defectat in urma unei magnetizari fara precedent desi la cat de incapatanata sunt as tinde sa cred ca mai degraba s-au inversat polii pamantului fizica a fost inlocuita de chimie si ceea ce ieri era certitudine azi e praf spulberat de ...  o atmosfera densa a carei textura imi este complet necunoscuta o pipai cu privirea dar nu inteleg vad nimic simt vascos aud un tiuit enervant si ma doare nasul. "nu ti-l mai sufla!" da' e de la suflat sau pentru ca trag prea mult aer in piept? asta cred ca oxigeneaza prea tare creierul. mai bine nu. lucrurile in care...

lucru mare greu de gasit de cei care au nevoie sa creada in ceva si in ei nu pot sau nu le este suficient, usor de oferit de cei care nu au nimic de pierdut si mai nou, considerata sinonima cu slabiciunea: cine are incredere se expune la un moment dat cineva si-a pus increderea pe masa in fata mea si, din nevoia de autenticitate fata de propria persoana, s-a dezgolit de orice prejudecati sau masti si a vorbit, vorbit, vorbit despre tot. despre totul propriu. goliciunea fizica e sotron de duminica fata de o astfel de experienta a existat o farama de multumire vazand ca cineva are atata incredere in mine, dar asta a fost la inceput si s-a pastrat mult la suprafata lucrurilor, ca exponent al egoismului amintit ... insa in straturile mai ascunse am resimtit o enorma responsabilitate si o imensa recompensa, in acelasi timp.  am simtit o incarcare pe care a trebuit sa o duc fara a mai avea deja de ales si o responsabilitate de a putea sustine increderea pe mai depa...

as vrea sa stiu cum se remonteaza o masinarie in care componentele zac  fara de suflare undeva ... fara trecut si fara stiinta sau memoria reintoarcerii *cineva trebuie să aibă grijă ca pe rafturile iubirii să nu existe produse expirate. teiubescul ar trebui să aibă garanție pe viață – dar ăsta e un teiubesc temeinic, de țară, tradițional. nu prea se mai fabrică azi. din cauză că pun în el tot felul de chestii neconforme, un teiubesc a ajuns să dureze azi între un minut și câteva săptămâni. apoi, trebuie înlocuit cu unul nou. un gest de tandrețe (o mână în păr, de exemplu) ar trebui să se consume doar pe moment, proaspăt. săruturile ar trebui să aibă o garanție ceva mai lungă dar din cauza factorilor externi (poluarea) și interni (stresul), termenele de valabilitate au devenit vagi – dacă citiți eticheta unui sărut scrie valabil până la următorul . un buchet de flori oferit iubitei durează la fel de mult ca acum o sută de ani. doar că acum florile durează mai...

strategia dependentei este sa te faca sa crezi ca tu esti cel care domina

oare mie ce fericire mi se potriveste?

un film vazut recent mi-a adus aminte de cum imi faceam cort in casa, cand eram mica era locul meu de suflet, cazemata mea fizica si emotionala scopul nu era sa ma feresc ori sa ma ascund de alti oameni ci sa fiu singura. nu fara ei, ci doar cu mine puteam sta si cu ceilalti dar vroiam sa aleg eu momentele in care sa fiu acompaniata apropiam mai multe umbrele deschise si peste ele puneam un cearceaf sau o patura inauntru imi luam o veioza mica pentru a-mi lumina intunericul si stateam ma simteam in siguranta. era cald si ori de cate ori scoteam capul sau ieseam cu totul simteam o senzatie de frig ma obisnuisem la o alta temperatura decat cea a celorlalti pentru ca oricine putea sa imi ridice patura aveam grija sa le spun dinainte ca daca au nevoie de mine sa ma strige, dar sub nici o forma sa nu ridice patura stiam ca ma voi speria daca in intunericul-meu-luminat va intra cineva neanuntat nu de putine ori mi s-a atras atentia sa am mare grija ca poate ...

mult timp m-am intrebat cum ar fi sa fiu o gâză care sa misune discutiile si aerul altora sau un chibrit ars care sa locuiasca scrumiera in care comesenii isi aduna concluziile in-cenusite. pur si simplu sa stau sa ascult ce spune "gura lumii" nu vreau sa ies in evidenta si deloc nu vreau sa fiu "altfel" doar evit sa fiu la fel daca altu' face, de ce sa ii tin trena? lumanarea? sau isonul? e o diferenta intre cele doua. mare

am avut parte de multe surprize placute din partea necunoscutilor ... sau de la persoane de la care nu m-as fi asteptat in veci la ceva bun ... sau la un gest crestinesc asa cum am primit destui pumni imaginari de la oamenii cu care am impartit voit multe momente in viata. nimic nu e inchis in norme sau cuvinte-cliseu nu exista prieteni ci doar momente de prietenie si ele te pot surprinde cand te astepti mai putin e pacat sa iti inchizi increderea intr-o mana de oameni. sau si mai rau, intr-un singur om. ea, increderea, trebuie disipata si rezervata oricui vrea, poate sau simte sa faca uz de ea nu e de datoria celui care o detine sa hotarasca cui s-o ofere pentru ca nu are de unde sa stie cine o merita cu adevarat si pentru ca ar fi nedrept din partea ta sa incarci cu responsabilitate pe cineva care nu are nici un gand sa si-o asume cei potriviti increderii tale sunt o realitate pe care nu ai cum sa o afli mai devreme decat dupa. nu ai ce decizii sa iei inainte...

azi am cazut. toti cadem, mai devreme sau mai tarziu. chit ca se intampla la sanius, la ski sau in casa, toti ne facem tandari la un moment dat. unii cad cu gratie. eu am cazut ca o mamaliga lipsita de echilibru fix in mijlocul unei intersectii ultra circulate de la Universitate. sau, cel putin, asa m-am vazut eu cu ochii mintii stiti secunda aia in care simti ca ai calcat stramb si anticipezi caderea pe care deja nu o mai poti controla, poti cel mult sa faci o cruce cu limba si sa te rogi sa nu ajungi tumefiat?  ei bine, am trait o astfel de clipa inegalabila in timp ce imi pregateam aterizarea cu moaca in mijlocul capacului unei guri de canal. brusc m-am trezit pe jos, cu plasa de cumparaturi ajunsa prin vreun loc nestiut si nelaindemana mie, cu ochelarii de soare zburati de pe nas, cu privirea in pamant - la propriu - cu picioare chircite sub impactul cazaturii si cu senzatia dezabuzata de tipul "nu, nu s-a intamplat asta". si stau acolo, nu ma pot misca. nu...

vi s-a intamplat vreodata sa simtiti, inca de la primul contact cu o persoana, "uite un om pe care l-as putea iubi!" mie da si am avut dreptate ma gandesc frumos la trecut si la prezentul celor care inca mi-l mai ocupa ce nu stiu insa, este ca, daca odata infiripandu-se acest gand, sa nu cumva sa-mi fi autosugestionat urmarea lui gandurile nu se nasc fara noi si nici consecintele