azil

ma doare stomacul in fiecare clipa in care imi amintesc
atat de tare, incat raman tintuita de podea si ma intreb daca voi mai fi vreodata in stare sa ma ridic

am mers eu in doua picioare?

sunt ca un bolnav de Alzheimer care traieste la nesfarsit clipa de luciditate a unui cosmar de care mintea il protejeaza
inca nu s-a instalat un continuum ... mai apare cate un gand inertial care imi vinde toleranta unui apel prin care iti spun ca te iubesc si ca ne vedem acasa
ce departe suntem acum de toate astea!

da, de la un moment dat, daca livram sufletului prea multa suferinta, atunci mintea preia controlul si face scurtcircuit, actionand cum crede ea ca e mai bine
chiar daca poate ca nu e

cea mai profunda durere este constiinta faptului ca si daca nu s-ar fi sfarsit, tot nu am fi stiut sa avem grija de noi

nu mi-e teama de viitor cum imi e de amintirea fericirii careia, desi mi-a fost furata nemilos, am apucat totusi sa ii simt, frugal, gustul.