RALUCA MIHĂILĂ

eu am spatiul meu dansul meu tu ai spatiul tau si dansul tau amandoi ne dorim sa dansam impreuna ... chiar daca nu inseamna neaparat sa ne impartim spatiile. intuim cat de frumos ne-am putea completa miscarile, plutirea, bucuria de a ne lasa caderile unul pe celalalt pentru ca ridicarile sa ne arate de ce suntem aici ca sa putem dansa impreuna, insa, avem nevoie ca fiecare din noi sa-si cunoasca perfect dansul propriul, centrul de comanda, puterea si inertia la echilibru. avem nevoie sa stim miscarile care ne plac, care ne vin bine, care se potrivesc cu cine suntem, care lasa in afara noastra tot ce nu ne reprezinta, care ne semneaza felul de a fi. si deopotriva, avem nevoie sa stim incepand de unde ne terminam noi si poate incepe celalalt. una e sa inveti sa dansezi cu intentia de a dansa singur si alta e sa inveti asta in timp ce dansezi acompaniat. puterea de a naviga intersectia dintre spatiul tau si al celuilalt vine din taria de a-ti mentine centrul, indiferent de intemperii si d

growing is tough, man! that moment when you were discovered in your hiding ... that particular moment defines your propensity to engage your will or fall back on your cosy defenses that excruciating moment when you have everything to lose ... and have no idea about the wins, yet somehow it feels like everything is at stake that moment when you've been called out in what you used to consider your secret getaway that moment when shame and guilt come to haunt you that moment it's in that moment when you either step up or shy away when you look up or reinforce the ties that keep you stuck you're either ready or not it's as simple as a yes or a no backed up by an intention to keep you warm when you forget why you started.

Da, si ce daca plang? Multi ar vedea in asta supremul semn de slabiciune, pentru ca nu mai poti sa contii. Asa ca dai afara.  Dar cum ar putea fi acesta crispare un semn de tarie? Un act de curaj? Nu, nu cred asta. Cred ca pur si simplu durerile se cer simtite si trebuie planse, scoase, nicidecum tinute inauntru. Ar fi egoist sa le tinem captive. Sunt energii care trebuie sa circule. Sa spele. Sa curete. Sa antreneze tot ce nu mai are ce cauta acolo. Mi-e clar ca plang a despartire, are izul ala de ... stacojiu, de nostalgie apriorica, de toamna, de "a fost" ... desi nu avem o hotarare data de vreo schema de arbitraj.  Dar pe bune, pana si juriul ... nu este el doar o conventie fata de o decizie deja luata? Asta se intampla. Desprind ceva. De fapt asist la desprinderea a ceva care s-a cojit si nu mai are in ce sa se tina. Iar pojghita aia cade odata cu ce se tinea in ea. Pot fi chiar eu cea care o sa-mi dau drumul ... cea care pana ieri se iluziona cu noi intr-un intotdeauna