RALUCA MIHĂILĂ

oare cu câți apropiați te-ai mai împrieteni azi dacă i-ai vedea pentru prima dată? cred că în prietenie se aplică povestea din relațiile în doi: dacă nu o alegi din nou, în fiecare zi, până la sfârșitul vieții, atunci nu e ea.

Știi până când merg mai departe? Până în punctul în care, dacă aș fi în locul tău, m-aș aștepta să nu mă ierți.

... și atunci te-am văzut. îmi spuneam, în timp ce deja zâmbeam involuntar: ce bărbat! doar că apoi mi-am amintit motivele pentru care ne-am despărțit.

Știu un colț din oraș în care stau doi tineri cerșetori. Ușor în lumea lor, ai spune. Ceea ce e bine în ziua de azi. Și cred că a fost bine dintotdeauna. Și cum se leagănă ei așa, încontinuu, ai spune că le-a lipsit. Îmbrațișarea cuiva drag când au fost mici. Cu siguranță ar putea munci, chestiune care m-a ținut departe de pornirea de a le da bani. Nu am încredere că știu ce să facă cu ei. Dar cine știe, de fapt? Cu toate astea, ochii ei căprui și ochii lui verzi m-au țintuit. Și convins să mă mai gândesc la ce aș putea face. Uneori trec pe lângă ei și pun eu capul în pământ - parcă mi-e mie jenă că nu le dau nimic care să îi ajute. Nu e normal. Să simt asta. Dar mă rog. Ideea e că recent am făcut ceva de mâncare - mai deosebit, așa - cu gândul la ei. Au ieșit vreo cinci porții. Am cumpărat două perechi de tacâmuri de unică folosință. O față de masă. Și un suport mic de lemn. Așa, cât două farfurii. Am așezat mâncarea în niște polipropilene mai acătării și m-am dus

am fost în această seară la o proiecție de film anunțat a fi despre muncă - până la urmă un antidepresiv. greu de stat, prea multă lume, sonorizare proastă, cald ca în caniculă, fără locuri, miros puternic de bere cred că orice demers minimal cultural trebuie să se țină galaxii distanță de bere - whisky ok, votcă ok, rom ok, gin ok ... orice, dar nu bere. în dreapta mea aveam o masă gălăgioasă fără nici un respect față de berbecii (sau oile :D) care încercau să audă ceva. dacă se mai și fuma, tristețea atingea apogeul. daaar, cu toate astea, am prins din zbor un gând care mi-a provocat o întrebare: ce înseamnă să pierzi timpul? a te uita pe geam în timp ce ai de făcut un proiect? să te lași dus de mână de către trotuar, deși ai de ajuns într-un loc specific? să te uiți la cer în loc de pe unde mergi? să "te uite Dumnezeu" la televizor sau citind vreun ziar or postările alea neinteresante din Facebook? "cu ce mă aleg din asta"?  e întrebarea pe care ne-o

- ai plecat prea repede. - ai forțat prea mult. - ce înseamnă asta? - că au sărit siguranțele. - adică ai rămas fără ancore? - adică se tot îndepărta malul către care știam că înot întru bine. - și? - am simțit că mă înec. - și? - am ales să nu. - și dacă drumul de întoarcere e mai lung? - măcar îl cunosc și mai știu și că nu-și mărește încontinuu durata. - dar poți să te privezi de o viață frumoasă. - până să trăiesc trebuie să supraviețuiesc. - adică alegi siguranță. - adică aleg să tai în carnea vie a amăgirilor. - dar uneori amăgirile se dovedesc a fi adevăruri. - da, așa e. - și dacă ai ratat un astfel de adevăr? - nu voi afla niciodată. - și poți trăi cu îndoială? - ce îndoială?

Cred pe oricine în stare de orice. Asta înseamnă că supraestimez sau că subestimez oamenii?

Ești energie. Sunt energie. Numai deschiderile de minți și râurile de suflete reflectorizante ne puteau face să ne dorim cutreierarea acelorași locuri. Care ar fi devenit ale noastre. Numai diafragma pupilelor dilatate până la sprâncene ne-a facut loc unul în viața celuilalt. Doar noi puteam să ne vedem. Așa cum am fost. Așa cum suntem. Așa cum ne dorim sa fim. Suntem norocoși. Norocoși că nu ne-am ratat.

Există o limită a acceptanțelor în fiecare dintre noi. Cand se atinge, nu mai e rost de vreo justificare. Ești pe drumul spre un sus . Iluzoriu. Așa cum au mai fost și alții înaintea ta. Ce faci? Continui? Ceilalți s-au complăcut din motive de ei știute. Tu nu poți. Așa că îți chinui un vot de blam. Cine devii te va costa locuri, relații, oameni, lucruri materiale. Pentru tine, o perspectivă de ales în detrimentul oricăror altor scenarii. Te dai cu totul până la limita la care nu mai știi cine ești. Sau de ce. Nu tot ce ai primit a fost din inimă. "A cui ești, tu fată?", ne intrebau sătenii pe uliță la țară. La vârsta de 12 ani ne era clar pentru că întrebam cine suntem și ni se spunea ... între timp, întrebarea s-a îndreptat către noi și am rătăcit răspunsul. Nu tot ce pare că pierzi este o pierdere. Ca la înot. Când simți că, afundându-te în apă, îți pierzi capacitatea de a trage aer în piept, de fapt îl ai din plin în tine. E o falsă nevoie dată d

A ți se spune prea des de către cineva învestit cu încredere că ești foarte naiv, poate conduce, subconștient, la a pune absolut totul la îndoială. Inclusiv adevărurile care țineau de cald.

- suferi frumos. - poftim?! - suferi frumos. - cum adică, sufăr frumos? - adică nu te lupți cu suferința. - de unde știi tu că nu mă lupt cu suferința? - adică o lași să scoată din tine lucruri foarte sensibile și valoroase. - te rog pleacă, lasă-mă în pace. - de ce? - pentru că am nevoie, te rog să fie suficient motivul ăsta. - bine, plec. Dar am dreptate în ceea ce zic - nu lași revolta și tristețea să ajungă atât de jos încât să vrea să te răzbune. - nu le mai coase atât cu ață albă ... am ajuns să uit și ce îmi doream. - asta nu cred.

Ne măsurăm puterile cu ceilalți chiar și când ne știm mai prejos. Dintr-o lipsă acută de validări și păreri pe care nu le primim, în ciuda unor mici puseuri de speranță de sine, ne ajunge până și confirmarea că nu suntem buni de nimic. Măcar știm o treabă. Se administrează împreună cu un protector de inimă. Rea.

Ne căutăm în ceilalți pe măsură ce ne pierdem în noi înșine. Încercăm să umplem golurile provocate de nepriceperea de a ne suplini lipsurile sau, din contră, preaplinurile. Scrutăm zarea. Apoi săpăm în pământ până departe, punându-ne la încercare voința de a pune mâna pe ceva, de a face ceva concret, de a nu mai amâna nimic. Pentru că nu-i așa, de ce să avem orgoliul de a fi nemuritori dacă nu știm să ne gestionăm treizeci de minute din viață? Apoi ne ridicăm privirea spre direcția din care, până nu de mult, primeam iubire. Primeam confirmări în paralel cu neîncredere. Primeam neliniști, dar și enorm de multă pace. Și la final primeam din nou iubire. Iar acum ... tot ceea ce avea consistență în jurul nostru a devenit o umbră. Adică există în aceeași proporție în care nu există. Stau la masă cu tine când de fapt sunt numai eu. Stau la masă singură când de fapt tu nu mi-ai dat niciodată drumul la mână. Suntem aici. Suntem dincolo. Suntem peste tot și nicăieri. Su

nu stii cu adevarat cine esti sau cine poti fi decat cand ajungi sa afli cand ajungi sa afli? nu stii habar nu ai auto-oglindirea te loveste in momentele in care te astepti mai putin  dar te poate paste oricand sa constati ca in ciuda perorarii despre toleranta sau a discursurilor teoretice despre intelegere si comunicare, esti doar un negociator brutal de pozitii de forta intr-o maniera care nu are mama si nu are tata sa vezi ca in ciuda intelegerii profunde a lumii, totusi nu gasesti resorturile pe care le vrei de la altii, de a rezona cu situatiile prin care trec ceilalti si care, poate, doar poate!, sunt mai ingrate decat situatia ta da' ce conteaza? tu suferi, lasa-i pe muritori. dar cine judeca gradul de greutate prin care trece unul sau altul? cine stabileste prioritatile pe care cutare femeie sau cutare barbat ar trebui sa le aiba in fata altei cutare femei sau altui cutare barbat? cine face departajarea? si pe ce criterii? ori de cate ori am reusit (cu sau f

Cat de subtil reușește să fie patriarhatul ... și ce discurs atent gândit apare din spatele ușilor închise ale unei fatise tolerante egalitariste!

Trăim intr-o lume cu prea multe religii și prea putina credință.