Făclii de întuneric

Prezentul mă claustrează într-atât, încât îmi vine să mă retrag ori într-un trecut în care nu mai am ce să stric și în care lucrurile s-au tranșat, ori într-un viitor pe care am libertatea să mi-l imaginez oricum.

Evadare.
Nu mai vreau să sufăr.

Am slăbit, înțeleg.
Oare mi-am pierdut din consistență și mi s-au redus ideile și forța, sau pur și simplu am nevoie de mai puțin spațiu ca să mă manifest?
Probabil că ultima.

Așa cum uneori prea multă minte lucrează împotriva ta și deșteptăciunea îți poate deveni potrivnică, tot așa, este posibil ca prea multă dragoste și compatibilitate să nu îți mai lase loc de manifestare.
Ca la nordici ... au tot ce le trebuie.
Absolut tot ce le trebuie.
Așa că nu le-a mai rămas nimic de făcut.
Poartă după ei perfuzia fericirii din care se preling picături constante dintr-un bine chimic.
Și asta îi omoară, le fură sensul și rațiunea de a fi.

Mi-e teamă doar de lucrurile în care cred.
Dragoste, boală, vid și dragoste.
Într-una cred de două ori mai mult decât în celelalte.

Parcă pășesc printr-o pâclă de aer colorat și lipicios.
Nu văd bine și ceva cleios se tot prinde de mine și mă agață înspre înapoi.
Înaintez greu.
Nu mă recunosc în acest ritm discontinuu și greoi.
Parcă nu merg cu picioarele mele, ci cu o platformă de infirmerie.
Nici nu îmi mai întrezăresc picioarele.
Ce mi-ați făcut?
Unde mi le-ați ascuns?
Ați simulat o cangrenă ca să mi le puteți amputa și să mă țintuiți locului?
Cât de slabi puteți fi!

Nu suntem în competiție!
Nu mai încerca să mă învingi!
Nu înapoia mea, nu înaintea mea ... Alături de mine. Mergi alături de mine sau rămâi înfipt în neputință.
Dar nu mai încerca să mă învingi ca să te faci bine.
Dacă eu m-aș înălța pe căderea ta, m-ar omorî să știu că la final de drum eu aș fi bine și tu ai fi de negăsit.