cât de sus accepți să te scufunzi?

Există o limită a acceptanțelor în fiecare dintre noi.
Cand se atinge, nu mai e rost de vreo justificare.

Ești pe drumul spre un sus.
Iluzoriu.
Așa cum au mai fost și alții înaintea ta.
Ce faci?
Continui?
Ceilalți s-au complăcut din motive de ei știute.
Tu nu poți.
Așa că îți chinui un vot de blam.
Cine devii te va costa locuri, relații, oameni, lucruri materiale.
Pentru tine, o perspectivă de ales în detrimentul oricăror altor scenarii.

Te dai cu totul până la limita la care nu mai știi cine ești.
Sau de ce.

Nu tot ce ai primit a fost din inimă.

"A cui ești, tu fată?", ne intrebau sătenii pe uliță la țară.
La vârsta de 12 ani ne era clar pentru că întrebam cine suntem și ni se spunea ... între timp, întrebarea s-a îndreptat către noi și am rătăcit răspunsul.

Nu tot ce pare că pierzi este o pierdere.
Ca la înot.
Când simți că, afundându-te în apă, îți pierzi capacitatea de a trage aer în piept, de fapt îl ai din plin în tine.
E o falsă nevoie dată de obișnuință.