ne sacrificam in numele binelui

azi a inceput sa ploua in timp ce ne bucuram de paharul de vin
am ales sa mai stam un pic la masa, doar-doar o sa se opreasca
cum stii cat sa mai stai?

din cand in cand ai senzatia ca seful face abuzuri
si lansezi semnale in speranta ca te va lasa in pace pana la urma
ca va prinde aluzia si se va opri
cum stii cat sa mai stai?

te minte
te desconsidera
te face sa te simti mai prejos decat el sau anturajul sau actual si asta din diverse motive, aproape de fiecare data altele
crezi, totusi, ca nu e in apele lui si ca lucrurile se vor indrepta, asa ca alegi sa ii mai acorzi timp
cum stii cat sa mai stai?

ce ne face sa stam, sa amanam decizia plecarii, sa nu ne luam orgoliul ranit in carca si sa purcedem la sanatoasa pe ulita in jos?
ce ne tintuieste langa sursa de stres?
ce ne leaga?
ce ne face prizonieri?

sigur ca raspunsul difera de la un caz (clinic sau nu) la altul, dar cred ca in fond este vorba de speranta in mai bine.
ca e iubire sau instinct de conservare, are la baza o speranta in ceva ce nu se arata inca.

partea proasta este ca atunci cand se termina arsenalul zilelor alocate noua, ne vine sa ne intoarcem in timp pentru a ne revendica timpul inapoi
care timp?
cel acordat benevol acelora care nu au stiut sa il aprecieze sau ce sa faca cu el