dialog cu sinele

- cum ești?
- nu știu.
- măcar îți este mai bine acum?
- deocamdată nu, dar știu că îmi va fi.
- de ce crezi că îți va fi bine?
- pentru că timpul le rezolvă pe toate și pentru că oricum s-ar fi ajuns la asta.
- nu ai de unde să știi.
- ba da ... cred că am.
- și totuși ... de ce te-ai decis până la urmă să pleci?
- pentru ca la un moment dat, când îți este al naibii de poftă de dulce, degeaba te amăgești cu o linguriță de miere când tot ce îți stă pe creier este un ecler plin de ciocolată.
- poftim?!
- am simțit de mai multe ori nevoia de a lua distanță ... de a pleca altundeva, de a mă ascunde. De prea multe ori pentru a nu fi fost ceva real acolo de care mă feream în viața mea. Și m-am amăgit cu faptul că poate, totuși, mi se pare și că va trece. Dar am învățat că niciodată nu trec lucrurile despre care te minți singur că dispar. Niciodată.
- adică vrei să spui că speranța nu-și mai are rolul în viețile noastre?
- este o mare diferență între a spera și a te amăgi.
- cum știi să faci diferența? Mie îmi par destul de apropiate.
- când speri, rămâi în realitate, dorindu-ți să se schimbe. Când te amăgești, pleci din realitate, considerând-o deja schimbată.
- deci până la urmă nu este întru totul adevărat că oamenii diferiți au șanse să rămână împreună.
- ba da, poate fi adevarărat ... nu a fost pentru mine.
- până acum.
- până acum.