RALUCA MIHĂILĂ

Cărțile se citesc așa cum se trăiesc relațiile. Cu totul sau deloc. Între tine și cartea pe care o citești se petrece ceva absolut magic odată ce pășești pe tărâmul poveștii ei: se înoada, se descâlcesc, se zăpăcesc, se înlănțuie, se rup în bucăți emoții, trăiri, zbuciumuri interioare. Chit că e vorba de un SF sau de o carte de business, ești acolo cu totul. Te dai ei prin timp, energie, focus, curiozitate și răbdare în aceeași măsură în care ea ți se dă ție prin balans, anvergura poveștii, suspans, privitul în ochi când te pregătește pentru un moment important. "Ești gata?" îți șoptește din când în când. Și tu simți că nu mai poți, explodezi acolo: "Da, hai, zi-mi o dată ce se întâmplă cu cei doi a doua zi". Și îți zice de fiecare dată. Iar ție îți place la nebunie răspunsul. Pentru că relația dintre un cititor educat și un scriitor asumat are la bază încrederea. Că primul e cu totul acolo, curios și perseverent. Și că al doilea oferă și se ridică la n

Sunt eu sau nu răspunzătoare de ce fac persoanele din vecinătatea mea? Adică prietenii din lista de pe Facebook? Cunoștințele mele de zi cu zi? Colegii de birou? Șefii? Partenerii de business? Cu toți îmi asociez, mai mult sau mai puțin, imaginea prin faptul că le aloc spațiu în apropierea mea, chiar dacă această apropiere se întâmplă online sau offline. La fel cum ei își asociaza imaginea cu mine, din aceleași motive. Care imagine are de câștigat din asta, alta discuție . In lumea în care trăim azi, tot globul e la distanță de un click și practic vecinătatea ne este lumea întreagă. Sigur că ne mai separa niste frontiere simbolice, dar în fapt, comunicăm cu toții. Ne alegem unii pe alții. Sigur că selecția încă există. Criteriile de evaluare sunt încă importante. Evaluările și propriul spirit critic sunt esențiale într-o astfel de lume în care nimeni, practic, nu mai alege nimic pentru că are deja totul. Sau cel puțin pare să aibă. Cine sunt eu? Prietenii pe care îi am?

De ce aveți nevoie de reality show-uri când aveți realitatea? Cumva pentru că nu vă place a voastră? Cumva pentru că nu va regăsiți în rolul pe care îl jucați în viața pe care o trăiți? Cumva pentru că știți că nu aveți cum să meritați vreodată Oscarul pentru proastă interpretare?

Doamne, Doamne, tu de ce nu îți retragi rebuturile de la raft? Așa se întâmplă acum în lumea modernă. Până și supermarketurile practică asta. Nu te mai poți preface la nesfarsit că eșecul e succes sau că rateul e veșnică sursă de oportunitate. Hai, te rog fă lumea mai bună fiind și tu ca noi: în fiecare zi, o versiune mai bună a Ta. Se numește asumare.

Cum arată persoana care, acceptându-te, te-ar face să te simți un om special? 

pentru prima oară după mult timp am găsit analogia la ce mi se întâmplă atunci când ne vedem. îți spuneam că mă agiți și că, deși mă simt vie, totuși nu reușesc să mă liniștesc în prezența ta. nu pot să mă așez, așa, în mine, știi? și deci... mi-am dat seama că mă port exact ca păsările care zboară în cerc și prevestesc furtuna. mă port precum câinele care se mișcă de colo-colo de neliniște. mă port ca pisica ce se zbenguie nonstop de parcă se ferește de acel ceva care i-ar periclita pacea. nu spun că eu însămi aș prevesti un pericol ori că m-aș aștepta la vreunul, dar instinctiv mă port ca și cum asta aș face: oricât de plin de dor sau bucuros mi-ar fi sufletul la un moment dat, există o dezaliniere care nu îmi dă liniște. și care întârzie să îmi șoptească: "acum e totul ok." iar de la un moment dat, nu poți decât să fugi de gălăgie.

Sunt în taxi acum și văd pe mana stângă a șoferului o serie de cicatrici paralele, provenite în mod evident de la tăieturi vizibile și/sau poate, încercări din lipsa de speranță ... Și, deși la vedere ca un reminder, poate, a încercat cumva să le camufleze sub un tatuaj masiv până la cot. Desenul reprezintă un ceas fără secundar sau minutar. Nu știi cât e ceasul. Sau dacă trece timpul. Si, dacă totuși trece, nu știi cât de repede o face. La ce te-ar ajuta toate astea, oricum, dacă stai să te gândești un pic? Nu e suficient că știi de ele?

Cum procedezi atunci când soțul sau soția ta alege să facă ceva contrar tuturor credințelor tale? Alegi să îi fii alături sau te dezici? Argumentele pot merge la nesfârșit pentru o direcție sau alta. Dar în definitiv este vorba doar despre: da sau nu?

Agonie și extaz. Definiția lui "a trăi", nu? A lui "a nu te plictisi". Sau a lui "a nu fi rutinat". Asta ar zice mulți. Care n-au trăit agonia și extazul și se scaldă într-o minunată stare de contemplare sau dorință legată de ceva ce nu au și cred că și-ar dori. Eu nu mai cred asta despre panoplia de stări și arcuri care te bagă și scot din agonie în extaz și invers. Pentru că, atunci când acest binom se face bine, de regulă nu există prea multe stări intermediare, ci mai degrabă se sare dintr-o extremă în alta. E cu contorsionări a tot ceea ce ai mai drag, mai profund, mai valoros în tine. Am un alt cuvânt despre astfel de trăiri. Prăjire. Pe creier. Pe suflet. Pe vise. Pră-ji-re. Nu v-o doresc. Pentru că pe cât de extatic este extazul, pe atât de agonizantă vă va fi agonia.