oamenii-conservă
suntem destui de mulți, aș presupune, cei care umblăm închiși în noi. așa, ca eschimoșii. atât de închiși, încât uneori nici măcar propria suferință nu ne mai semnalizează că avem simțuri, pentru că se lovește de oglinzile reflectorizante în care chinul se vede în oglindă chin care se vede în oglindă chin care se vede în oglindă chin ... și aparent totul e o iluzie optică ce nu cere intervenție, ci eliminarea luminii care bate pe oglindă. altfel, suntem prezentabili social, chiar foarte. și tot destul de mulți dintre noi, aș zice, ne așteptăm de la alții să ne deschidă ... și să aibă, spunem noi, curajul și răbdarea de a ne suporta ghețarii, doar doar ajung să se topească. doar că așteptarea de a ne topi celălalt nu se mulează întotdeauna pe dorința noastră de a nu mai fi sloi ... pentru că ne servește. oh, ce bine ne servește. mă rog, ne-a servit cândva în trecut, când, fără asta nu am fi putut exista și am rămas în rutina obiceiului că încă ne folosește. adică fix iluzia aia de ogli
