RALUCA MIHĂILĂ

După ani de neputut să pun degetul pe rană, mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine de sărbători în raport cu colinzile tradiționale. Am crescut în spiritul Hrușcă și mă bucur și azi de vocea, versurile, colindele și interpretările lui. Știu că sunt controversate revenirile lui anuale în țară, la fel cum sunt considerate "expirate" veșnicele-i cântece de Crăciun. Dar eu continui să le văd ca pe un reper emoțional, ca pe un punct de start în apropierea Crăciunului care parcă așează altfel globurile în brad și fac să miroasă mai bine cozonacii din cuptor. DAR ... și aici vine un mare dar, azi am realizat sămânța marii mele rezerve și aproape-melancoliei pe care o aveam de fiecare dată când play-am colinzile tradiționale. Și s-a întîmplat în timp ce ascultam asta .  Un cântec de Crăciun fără nici o treabă cu tradiția românească sau cu atmosfera de sărbători cu care eram obișnuită și în care am crescut.  Mi-a dat o stare extraordinară de veselie, de bună dispoziție și în clipa în

Mă uit în jur și văd vestigiile unor caractere frumoase demult îngropate de societatea de consum. Ne apropiem de sărbători, nu-i așa, poate cele mai frumoase prilejuri din an în care să fim liniștiți (dacă nu putem în rest), generoși (dacă uităm în restul anului), bucuroși de ce ni se întâmplă (dacă ne-am oferit compania unor oameni frumoși și experiențe de care să fim mândri), atenți la ce trebuie schimbat.  Dar dincolo de orice, cred că sărbătorile sunt un prilej de a simți.  De a ne simți. Noi pe noi și noi pe cei din jurul nostru alături de care ne dorim să continuăm să trăim sau pe care alegem să îi lăsăm în urmă, după caz. Să recuperăm zâmbetele pe care nu am reușit să ni le oferim în celelalte 350 de zile, să tragem niște linii și concluzii, să învățăm din greșeli și din ce ne-a mers bine, să ne zăbovim în suflete pentru a ne găsi pacea și echilibrul. Nu că asta n-am putea face și în luna iunie, dar nu o facem pentru că societatea nu ne-o cere. Și dacă societatea nu ne-o cere, n

De ce vorbim urât cu cei apropiați nouă, cu cei de-ai casei, cu familia? Pentru că dacă am face asta cu șefii, am zbura. Dacă am face asta cu colaboratorii noștri, am rămâne fără contracte. Iar dacă am face asta cu prietenii noștri, am rămâne fără anturaje. Așa că suntem compania perfectă cu toți necunoscuții și neimportanții și facem în așa fel încât să le câștigăm simpatia, respectul, bunăvoința, compasiunea, invidia. Familia, însă, e acolo să rămînă. Să suporte. Să te accepte așa cum ești. Așa că dai în ea cu toate armele. Până se termină. Ori războiul, ori familia. Și la fel cum ne ignorăm familiile și apropiații pentru că pornim de la premisa că ei trebuie să ne rămână alături, tot așa ne ignorăm pe noi înșine. Pentru că, ultimativ, dăm în primul rând în noi atunci când ne îndepărtăm cu pași mici și siguri de autenticitate. Trăim perioada în care ne lăsăm pe plan secund, adesea stând la rând și "luând lumină" de la cei mai puțin importanți oameni din viața noastră de adu