micisme si marinimii
nu stii cu adevarat cine esti sau cine poti fi decat cand ajungi sa afli
cand ajungi sa afli?
nu stii
habar nu ai
auto-oglindirea te loveste in momentele in care te astepti mai putin
dar te poate paste oricand
sa constati ca in ciuda perorarii despre toleranta sau a discursurilor teoretice despre intelegere si comunicare, esti doar un negociator brutal de pozitii de forta intr-o maniera care nu are mama si nu are tata
sa vezi ca in ciuda intelegerii profunde a lumii, totusi nu gasesti resorturile pe care le vrei de la altii, de a rezona cu situatiile prin care trec ceilalti si care, poate, doar poate!, sunt mai ingrate decat situatia ta
da' ce conteaza? tu suferi, lasa-i pe muritori.
dar cine judeca gradul de greutate prin care trece unul sau altul?
cine stabileste prioritatile pe care cutare femeie sau cutare barbat ar trebui sa le aiba in fata altei cutare femei sau altui cutare barbat?
cine face departajarea?
si pe ce criterii?
ori de cate ori am reusit (cu sau fara efort) sa vad ce este mai inaltator in cea mai abjecta persoana de langa mine, m-am simtit implinita
la fel cum ori de cate ori am judecat pe cineva peste nivelul meu dar care a avut o scapare, m-am simtit foarte mica
azi m-am simtit mica
de doua ori
o data pentru ca am lasat pe cineva din afara mea sa ma faca sa ajung suficient de jos incat sa uit de toleranta si intelegere
acele toleranta si intelegere despre care povestesc altora, imi povestesc mie si le vad in mine ... si stiu ca ele sunt fondul de la care pornesc in constructia lumii din juru-mi.
nu e vina persoanei care a reusit sa ma lanseze in aceasta decreptitudine morala pentru care nu am nici o scuza si nu-mi accept nici cea mai mica derogare argumentativa, cat ar fi fost responsabilitatea mea sa nu imi permit aceasta scapare
si a doua oara pentru ca, in vartejul acestei caderi, am gasit argumente foarte bune in favoarea mea,
favoare care de fapt, pe scara timpului, este o defavoare pe care mi-am facut-o
cine suntem?
ce ne face cine suntem?
cred ca actionam in numele crezurilor si sperantelor de mai bine pe care le avem, chiar daca aceste demersuri nu sunt mereu inaltatoare in adevaratul sens al cuvantului
caci, nu-i asa, nu e ridicare la cer mai mareata decat caderea maximei concupiscente
si in ciuda acestor alegeri pe care le facem, ajungem pe nesimtite la doua intersectii decimatoare de morala
1. prima intersectie este cea in care ajungem la concluzia ca fara noi lumea se termina
devenim cea mai importanta persoana din viata noastra, totul incepe si se termina cu noi, impartim judecati de valoare precum tigancile seminte in piata si ne permitem sa ne credem pentru totdeauna fara de greseala si zei ai intelepciunii si meritocratiei absolute
2. a doua intersectie este cea in care, din contra, ajungem pe ultimul loc, dupa omenirea luata om cu om.
suntem niste oarecari ai propriei vieti si ne raportam crezurile, dorintele, nevoile, intentiile, actiunile si ideile la tot ce este in afara noastra.
dand crezare oricui altcineva in afara de noi, eludam adevarul propriu si ne desconsideram unicitatea.
ambele perspective sunt absolut infricosatoare
desi oamenii sunt diferiti, inclin sa cred ca toti se pozitioneaza mai aproape de una sau cealalta dintre extreme
niciodata fix la mijloc
dar este oare mijlocul acestei axe un reper autentic?
incep sa cred din ce in ce mai mult ca unul din cele mai importante principii in viata este sa n-ai nici unul
ma loveste in moalele capului o astfel de morala, insa vazand absconsitatile si intensitatea de nul si superficialitati din jurul meu, consider ca a crede in Adevar sau in Dreptate sunt, in conceptia majoritatii celei mai elevate, cel mult niste "sforaieli de budoar" si pentru cei mai avansati in ale adaptabilitatii, niste fitze.
la ce bun sa ai principii?
de ce sa te inchizi in rigori in loc sa iti lasi sufletul sa zburde liber si mintea sa cutreiere?
ce consider eu, insa, este ca principiile sunt confundate cu constrangerile.
ca in loc sa fie vazute ca ancore care nu te lasa sa te ineci, sunt privite ca niste sfori care te mentin in rutina
superficialitatea si complezenta discutiilor despre nimic au ajuns atat de departe incat au devenit cutuma, un must have si mai mult decat atat, o abilitate care se invata in training-uri despre "cum sa incepi o conversatie daca nu ai ce spune".
de ce debilitatea asta?
pentru ca suntem atat de alienati si traumatizati de alegerile pe care le-am facut si de consecintele lor care ne stau in gat, si astfel avem nevoie de relaj, de filme de duzina, de entertainment facil si de stat la un pahar de vin cu niste unii carora de la aratam, prin simpla noastra prezenta, ca ne permitem haine misto sau ca stim sa intretinem o atmosfera de hahaiala.
cred ca societatea este un organism viu format din noi, toti, multi.
si la fel cum, in mic, eu accept pe langa mine persoane care se potrivesc cu principiile mele, tot asa, in mare, societatea tolereaza indivizi eliberati de principii-corset si care ii canta in struna
accidentele care demoleaza tendinte universale calcifiate sunt rarisime
pe nepusa mare afli ca poti sa ajungi din principial in tolerant
de ce le pun in antiteza?
pentru ca poti sa iti faci un principiu din a nu incuraja cersetoria, dar foarte bine sa ajungi impresionabil de un singur caz care iti poate schimba intreaga viziune despre subiect
tot asa poti afla ca toleranta pe care o vedeai ca pe un apanaj la personalitatii tale se poate dilua in principii foarte taioase si intransigente
cand asta?
cand te simti amentintat, pradat de propriul sine si alungat de unde credeai ca esti acasa.
cand te simti, vezi si crezi nesigur de tine si ce e in tine.
de ce ajungem sa fim si sa ne comportam in moduri care ne par neasteptate?
de ce ne pierdem cumpatul?
de ce ne ratam indicatiile busolei si permitem intunecimilor sa detroneze claritatea?
pentru ca nu ne cunoastem indeajuns incat sa atingem echilibrul invulnerabilitatii fata de aversele din jurul nostru.
iar a te dovedi lamentabil in lipsa de generozitate in raport cu maretia unor circumstante lumesti nu poate sta niciodata pe scuza "sunt si eu om".
absolut tot ce se intampla in jurul nostru si cu noi, oricat de scabros si indoielnic posibil, se califica in competitia pentru a primi o reactie de bunatate autentica.
acea reactie despre care unii opineaza ca ar fi "naivitate"
stiu, mai e un caz: ce faci atunci cand simti ca esti calcat in picioare si ca nu contezi, desi te consideri meritoriu?
afli ca de fapt asa si e, pentru ca ai uitat de prioritizarea corecta intre ego si anima.
cand ajungi sa afli?
nu stii
habar nu ai
auto-oglindirea te loveste in momentele in care te astepti mai putin
dar te poate paste oricand
sa constati ca in ciuda perorarii despre toleranta sau a discursurilor teoretice despre intelegere si comunicare, esti doar un negociator brutal de pozitii de forta intr-o maniera care nu are mama si nu are tata
sa vezi ca in ciuda intelegerii profunde a lumii, totusi nu gasesti resorturile pe care le vrei de la altii, de a rezona cu situatiile prin care trec ceilalti si care, poate, doar poate!, sunt mai ingrate decat situatia ta
da' ce conteaza? tu suferi, lasa-i pe muritori.
dar cine judeca gradul de greutate prin care trece unul sau altul?
cine stabileste prioritatile pe care cutare femeie sau cutare barbat ar trebui sa le aiba in fata altei cutare femei sau altui cutare barbat?
cine face departajarea?
si pe ce criterii?
ori de cate ori am reusit (cu sau fara efort) sa vad ce este mai inaltator in cea mai abjecta persoana de langa mine, m-am simtit implinita
la fel cum ori de cate ori am judecat pe cineva peste nivelul meu dar care a avut o scapare, m-am simtit foarte mica
azi m-am simtit mica
de doua ori
o data pentru ca am lasat pe cineva din afara mea sa ma faca sa ajung suficient de jos incat sa uit de toleranta si intelegere
acele toleranta si intelegere despre care povestesc altora, imi povestesc mie si le vad in mine ... si stiu ca ele sunt fondul de la care pornesc in constructia lumii din juru-mi.
nu e vina persoanei care a reusit sa ma lanseze in aceasta decreptitudine morala pentru care nu am nici o scuza si nu-mi accept nici cea mai mica derogare argumentativa, cat ar fi fost responsabilitatea mea sa nu imi permit aceasta scapare
si a doua oara pentru ca, in vartejul acestei caderi, am gasit argumente foarte bune in favoarea mea,
favoare care de fapt, pe scara timpului, este o defavoare pe care mi-am facut-o
cine suntem?
ce ne face cine suntem?
cred ca actionam in numele crezurilor si sperantelor de mai bine pe care le avem, chiar daca aceste demersuri nu sunt mereu inaltatoare in adevaratul sens al cuvantului
caci, nu-i asa, nu e ridicare la cer mai mareata decat caderea maximei concupiscente
si in ciuda acestor alegeri pe care le facem, ajungem pe nesimtite la doua intersectii decimatoare de morala
1. prima intersectie este cea in care ajungem la concluzia ca fara noi lumea se termina
devenim cea mai importanta persoana din viata noastra, totul incepe si se termina cu noi, impartim judecati de valoare precum tigancile seminte in piata si ne permitem sa ne credem pentru totdeauna fara de greseala si zei ai intelepciunii si meritocratiei absolute
2. a doua intersectie este cea in care, din contra, ajungem pe ultimul loc, dupa omenirea luata om cu om.
suntem niste oarecari ai propriei vieti si ne raportam crezurile, dorintele, nevoile, intentiile, actiunile si ideile la tot ce este in afara noastra.
dand crezare oricui altcineva in afara de noi, eludam adevarul propriu si ne desconsideram unicitatea.
ambele perspective sunt absolut infricosatoare
desi oamenii sunt diferiti, inclin sa cred ca toti se pozitioneaza mai aproape de una sau cealalta dintre extreme
niciodata fix la mijloc
dar este oare mijlocul acestei axe un reper autentic?
incep sa cred din ce in ce mai mult ca unul din cele mai importante principii in viata este sa n-ai nici unul
ma loveste in moalele capului o astfel de morala, insa vazand absconsitatile si intensitatea de nul si superficialitati din jurul meu, consider ca a crede in Adevar sau in Dreptate sunt, in conceptia majoritatii celei mai elevate, cel mult niste "sforaieli de budoar" si pentru cei mai avansati in ale adaptabilitatii, niste fitze.
la ce bun sa ai principii?
de ce sa te inchizi in rigori in loc sa iti lasi sufletul sa zburde liber si mintea sa cutreiere?
ce consider eu, insa, este ca principiile sunt confundate cu constrangerile.
ca in loc sa fie vazute ca ancore care nu te lasa sa te ineci, sunt privite ca niste sfori care te mentin in rutina
superficialitatea si complezenta discutiilor despre nimic au ajuns atat de departe incat au devenit cutuma, un must have si mai mult decat atat, o abilitate care se invata in training-uri despre "cum sa incepi o conversatie daca nu ai ce spune".
de ce debilitatea asta?
pentru ca suntem atat de alienati si traumatizati de alegerile pe care le-am facut si de consecintele lor care ne stau in gat, si astfel avem nevoie de relaj, de filme de duzina, de entertainment facil si de stat la un pahar de vin cu niste unii carora de la aratam, prin simpla noastra prezenta, ca ne permitem haine misto sau ca stim sa intretinem o atmosfera de hahaiala.
cred ca societatea este un organism viu format din noi, toti, multi.
si la fel cum, in mic, eu accept pe langa mine persoane care se potrivesc cu principiile mele, tot asa, in mare, societatea tolereaza indivizi eliberati de principii-corset si care ii canta in struna
accidentele care demoleaza tendinte universale calcifiate sunt rarisime
pe nepusa mare afli ca poti sa ajungi din principial in tolerant
de ce le pun in antiteza?
pentru ca poti sa iti faci un principiu din a nu incuraja cersetoria, dar foarte bine sa ajungi impresionabil de un singur caz care iti poate schimba intreaga viziune despre subiect
tot asa poti afla ca toleranta pe care o vedeai ca pe un apanaj la personalitatii tale se poate dilua in principii foarte taioase si intransigente
cand asta?
cand te simti amentintat, pradat de propriul sine si alungat de unde credeai ca esti acasa.
cand te simti, vezi si crezi nesigur de tine si ce e in tine.
de ce ajungem sa fim si sa ne comportam in moduri care ne par neasteptate?
de ce ne pierdem cumpatul?
de ce ne ratam indicatiile busolei si permitem intunecimilor sa detroneze claritatea?
pentru ca nu ne cunoastem indeajuns incat sa atingem echilibrul invulnerabilitatii fata de aversele din jurul nostru.
iar a te dovedi lamentabil in lipsa de generozitate in raport cu maretia unor circumstante lumesti nu poate sta niciodata pe scuza "sunt si eu om".
absolut tot ce se intampla in jurul nostru si cu noi, oricat de scabros si indoielnic posibil, se califica in competitia pentru a primi o reactie de bunatate autentica.
acea reactie despre care unii opineaza ca ar fi "naivitate"
stiu, mai e un caz: ce faci atunci cand simti ca esti calcat in picioare si ca nu contezi, desi te consideri meritoriu?
afli ca de fapt asa si e, pentru ca ai uitat de prioritizarea corecta intre ego si anima.
Comments