RALUCA MIHĂILĂ

s-au inventat plantele care infloresc singure, fara sa le uzi desi sunt oarecum uituca in ale grijii acordate florilor, recunosc a nu-mi placea perspectiva in care, din lipsa de implicare personala, natura te asista. este ca si cum am spune, si nu am fi departe de adevar, ca s-a inventat si viata pe care sa o traiesti fara sa fii prezent in ea

acum vreo opt duminici vorbeam cu cineva despre autenticitate ... ce inseamna, ce origini are, ce limite are ... desi discutia s-a incheiat atunci, la o masa dintr-o frumoasa cafenea, eu am zabovit asupra subiectului si pana acum, ceva mai mult decat "conform cu originalul" nu am gasit ca definind-o. mai caut

un somn bun dupa saptamani de nopti nedormite te poate reface mai bine decat o iubire completa dupa multi ani de pribegie zau! dupa 12 ore de somn adanc te poti incarca de 1000 de ori mai mult, te poti trezi mai senin, mai lucid, mai "tu" decat dupa 12 ore de impartit si receptionat iubire. daca nu ma credeti, traiti intr-atat incat sa treceti prin ambele stari si contraziceti-ma. desigur, ideal este sa adormi iubind. pentru cine crede in idealuri ... 

nu iubim la fel ... ceea ce oferim universului sub forma de iubire depinde atat de cei pe care ii iubim, cat si de disponibilitatea noastra de a iubi pe oricare din ei sentimentul de iubire nu este o pavaza a ceea ce nu se poate intregi in lipsa lui. nu este un freamat diafan care inaripeaza searbadul ori un aracet care lipeste cioburile zilelor sparte personal vad iubirea ca pe o viziune suplimentara, o noua perspectiva asupra lumii, o poarta de acces spre un alt tip de intelegere; o noua atitudine in fond. acest nou tip de intelegere are un buton de panica actionabil in momentul de limita al luciditatii ... pentru ca ne inhiba emitatorii obiectivitatii. exista oameni pe care nu ii poti iubi fara a te simti stirbit cu fiecare clipa petrecuta impreuna in fata acestora iubirea "adevarata" nu are nici o putere: pe tine nu te implineste ca om, pe ei nu ii scoate din coconul obiectivitatii. cred ca daca vrei sa poti iubi fara "dar"-uri este nevoie sa

Traiesc....mai bine zis orbecai pe aici, pentru ca nu gasesc nici o utilitate in a muri In a invata sa mori, da Dar asta e un proces pe care il intelegi (pr)in si dupa "orbecaiala". Ies in lume, rad, dezbat, alaturi de ceilalti facem echipe, planuri de afaceri, crestem idei, gasim solutii, iesim la teatru, bem vin rosu ...  toate in numele a doua idei contrare: sa intru in mine pentru a iesi cum sunt de fapt. cum sunt de fapt?  cum sunt cand nu ma alung din mine stand printre oameni: mai mult singuratica decat sociabila, mai mult curioasa decat lenesa, mai mult analitica decat visatoare, mai mult incomoda decat conformista, mai mult puternica decat slaba, mai mult empatica decat indiferenta, mai mult "in" decat "in afara" mea. si ce-i cu asta? pai e ... contrariile ma impiedica sa aflu ce caut si ma tin captiva in a le echilibra.

Un punct de reper este bine sa fie suficient de indepartat incat sa para nemiscat. Pentru ca de stat pe loc, nu sta.

Stau pe locul 108 din vagonul 1 al intercity-ului care pleaca din punctul A pentru a ajunge in punctul B. Citesc dintr-o carte pentru care nu mi-am mai oferit ragazul de prea mult timp....imi place si imi aminteste de ce mi-am propus sa o citesc :). Unghiul perspectivei mele bate pe foaie si surprinde razant ce se intampla imprejurul contextului la care ma concentrez. Dintr-o data am senzatia de usor dezechilibru ... Si de plecat pamantul de sub picioare...beau putina apa sa imi revin si pun vertijul pe seama faptului ca nu am apucat sa mananc inainte sa plec. Nu imi revin. Ma ingrijorez. Ridic privirea. Descopar motivul: suprapunerea. In timp ce eu asteptam sa imi porneasca trenul, altul sosea in statie....si imediat dupa acest episod a pornit si trenul meu in timp ce alte vagoane se propteau, din sens opus, de peroane. Da, suprapunerea mai multor cadre pot manifesta efecte adverse printre care si ametelile. Este foarte bine sa fii constient de contextul in care te afli, dar

un ideal care se respecta are un defect major: este perfectionist. nu se multumeste cu el insusi si cauta mereu autodepasirea care nu are cum sa vina nici macar idealul nu este ideal supraestimam prea mult ceea ce nu stim sa exprimam in cuvinte simple

imaginati-va un tot, un sistem si apoi imaginati-va cum acesta se scindeaza sub ochii vostri in subsisteme. si cum, fara preaviz, subsistemele prind viata, suflet, cuvant, pareri ... si glasuiesc. isi dau cu parerea legat de ele insele ... legat de celelalate subsisteme, si in final legat de sistem. sa dam voie acestor elemente componente sa exprime cu privire la intregul din care fac parte? sa le lasam sa speculeze si sa analizeze ceea ce nu au cum sa cunoasca (de la celelalte subsisteme)? ce inseamna de fapt echilibrul: momentul in care subsistemele constientizeaza existenta celorlalti coechipieri si incep sa opineze ... sau cand reusesc sa ignore elementele care le indeparteaza unele de altele si le fac sa fie diferite?

Nu sunt un om liber Dar este cineva?

Sa incerci sa minti doar ca sa vezi daca poti fi crezut Fara sa faci rau cuiva! Si sa constati ca te descurci suspect de bine... Este usor infricosatoare viteza cu care se pot propaga subiectivitatea si ineptiile in univers Fara sa faci rau cuiva, faci rau "intregului" din care tu insuti faci parte

am zile in care ma confrunt cu probleme de matematica logica pentru rezolvarea carora ma invart cu orele in jurul cozii si parca nu stiu cum sa ma complic mai tare naucitor de enervant, as spune ... simt ca am solutia, e acolo, la naiba, in fata mea, dar cumva ma autooblig sa vad totul dindaratul unei anchilozante pacle tin minte ca am mai rezolvat o data lucrurile care ma incearca acum ... insa refuz sa copiez dupa mine insami ... asa ca ma chinui, ma strofoc sa simplific si nu reusesc decat sa complic totul intr-un mod lamentabil ... ma pierd in propriile-mi rationamente si ma gandesc, invinsa, ca mintea este un circuit complex de ganduri anapoda pe care nu le poti controla decat daca nu iti propui. pentru ca uneori am termene de respectat* recunosc, cedez si ma uit in urma la cum am rezolvat lucrurile data trecuta si ma uimesc cu simplitatea senina de care am putut da dovada si ma intreb: in care din cele doua situatii mi-a "luat dumnezeu mintile" cu adevarat? c

iar m-am lovit de pragul de sus si mi-am spart capul oare de ce atata retinere in fata scopurilor (mai) marete de tocul usii?

cum de nu gasim o vociferare a naturii in relatie cu alaturarea temporala a inzestrarii native cu reamintirea continua prin sfaturi? nu ar fi firesc sa intervii pentru a repara un neajuns al lumii la care s-a ajuns?

De sarbatori imi aduc aminte ca am un trecut. In restul anului il am in mine, intrinsec-it. Doar de sarbatori iese din mine pentru cateva zile si ma priveste in ochi ca si cum ar fi o entitate separata. Si ma priveste calm, senin, soptindu-mi: "ma bucur sa te vad bine". Iar eu zambesc stiind ca peste cateva zile voi metaboliza si aceste noi clipe.

Poate.ma.iau.prea.in.serios.

nu demult am aflat ca mai este cineva care cand era mic scria cu creta pe mobila si cu carioca pe pereti. sau ca este cineva care isi facea "cazemata" in casa, din umbrele peste care punea un cerceaf si sub care statea cu orele... azi am aflat ca mai este cineva care cand era mic se ascundea dupa hainele din cuier, de timiditate. la fel stiu pe cineva care aduna toate maruntisurile din casa, le punea pret pe bucatele din hartie, le intindea pe masa din sufragerie si "le vindea" clientilor. ...sau pe cineva care citea cu voce tare, dar cand nu era nimeni prin preajma, "stirile" ori programul TV in maniera in care o faceau crainicele de atunci. sau pe cineva ca isi numara pasii ... obsesiv ... se trezea numarand 198,199...pe mine m-a chinuit pana in adolescenta treaba asta. si mai sunt exemple ... oare ce ne apropie, pe noi cei care am facut aceleasi lucruri intr-o secventa de timp: o memorie a universului care se transmite inefabil prin (non)mat

Exista o defectiune pe scara blocului unde locuiesc si pentru remediere este nevoie de interventie la mine in apartament - trebuie spart tavanul de la baie si schimbate cotierele de fonta de la sistemul de tevi de scurgere. Galagie mare. Ca la sedintele. De partid. In camera mea am dat drumul la pian cat sa razbata peste nebunia din baie. - Domnisoaraaa, veniti putin? Ma duc. - Aveti cumva un flex? - Nu, imi pare rau. - Bine, nu-i nimic, ne descurcam fara ... Speram sa nu stam mult pe capul dvs. - Nu va faceti griji, zic eu intorcandu-ma spre muzica mea de pian. - Auziti? Nu dati mai tare ce ascultati acolo? - Ba da, ma bucur eu. - Bueh, Gicule, tu ai venit aici sa asculti muzica? il admonesteaza coechipierul de interventie. - Taci mah si asculta! Acum muzica mea razbate peste bormasini si ciocane si inunda etajele ... Si nu se poate supara nimeni din bloc, e lucrare obligatorie pe scara.