hipnoza in sala de cinema

E paralizant să ajungi într-atât de singur pe cât îți dorești să fii.

"Îmi scrii un pahar de vin?"
Cea mai frumoasă întrebare demult încoace.

Atât de frumoasă, încât mă face să spăl netrebnicia simțită în seara aceasta vizavi de un film văzut în avantpremieră.
Este un un film pe care mi-am dorit demult sa il vad si legat de care am asteptat sa fie proiectat intr-o sala de cinema romanesc pentru a-l simti pana la capat.

Si l-am simtit.
Intr-atat de tare, incat m-am intors intr-un univers pe care mi-am propus sa il uit.
Cel al singurătății asurzitoare, al  lipsei de responsabilitate, de atasament, de umanitate, de incredere in ceilalti, de lipsa de sens, de tinerete care capitalizeaza pe energie ca sa riste totul pe ratarea cool a viitorului.
A fost o era a cinismului ultim determinat de neinfricarea in fata unei povesti personale care iti spune ca nu ai ce sa pierzi.
Ca lumea e a ta in sensul in care ea, de fapt, nu conteaza deloc.
Sau cel putin, nu conteaza nici pe departe cat conteaza confortul tau de moment.
Ca nu are de ce sa iti fie teama.
Ca trebuie sa te revolti in fata oricui ti se opune.
In fata oricui te contrazice.
Nu iti trebuie argumente. Ai machiajul, atitudinea și tintele care sa iti sustina atitudinea dark.
Ca oamenii sunt derizorii in scenariul vietii tale si ca scriptul dupa care urmeaza sa iti construiesti urmatorii pasi nu tin cont nici macar de tine, daramite de niste oarecare ce azi sunt, maine nu.

Suntem constructe aflat la intersectia dintre hazard si obsesia pentru control.
Dintre entropie si ordine asumata.

Filmul in cauza m-a readus pentru o ora si jumatate in perioada teribilismului atroce si m-a pus in contact cu cine am fost eu atunci.
Atunci, demult.
Un "atunci" pe care mi-am propus din rasputeri sa il uit cand am plecat din orasul meu natal.
Un "atunci" fata de care ne bucuram ca nu s-a lasat cu drame ireparabile - pentru cei la care se aplica acest lucru. 
Un "atunci" de care ne lovim cu totii, daca avem norocul.

Si nu gresesc cand spun "norocul", pentru ca peste ani ajungi sa apreciezi ca ti-ai permis sa experimentezi, sa calci stramb, sa o dai de gard, sa afli, sa te afli, sa fii curios, sa incerci marea cu degetul, sa fii heavy metal sau gothic, chiar daca acum porti Desigual sau Louis Vuitton si ai ajuns sa inveti avantajul combinatiilor cromatice vii in opozitie cu energia nonculorilor.

E nepretuit sa ai de ce sa iti aduci aminte.

Ce m-a urmarit pe tot parcursul filmului a fost senzatia de deja-vu alaturi de un regret profund vizavi de faptul ca viata este construita in asa fel incat sa fim obligati sa luam decizii cand suntem tineri si habar nu avem de capul nostru, urmand ca atunci cand reusim sa dobandim maturitatea, sa traim consecintele alegerilor facute cand eram lipsiti de un encefal fezabil.

Poate că tocmai aceasta este esența maturizării: sa găsești resorturile, argumentele și inteligența de a trece prin consecințele nefaste ale unora din deciziile tinereții. Căci, nu-i așa, tot consecințele sunt cele care și acum, multi ani după primele gafe, ne țin din a nu face tâmpenii.

Uneori mi-as dori ca viata sa se desfasoare in sens invers: sa ne nastem batrani si abili in a decide, urmand ca apoi sa intinerim si sa capatam vana si energia de a face totul fara teama.

Totul dupa ce intelepciunea apriorica ne-a ajutat sa gasim drumul inspre un univers lipsit de suferinta. Aparenta.

Dar nu se poate.
Si asta pentru ca maturizarea nu e obligatorie.
Este in mod fundamental optionala si depinde de puterea noastra de a (intelege ca merita sa) face(m) greseli.
Acceptarea consecintelor unor decizii pe care nu le-am mai lua acum ne ofera serenitate si nicidecum o viata traita prin acceptare sau ascultare de sfaturi.

Azi mi-am adus aminte de niste lucruri.
Ca si cum as fi intrat in transa.