RALUCA MIHĂILĂ

câți draci v-ați făcut tot anul, unii din voi, din cauza lipsei locurilor de parcare! drame și povești nemuritoare despre cum tre' să faci ture peste ture până găsești un loc, și ăla cu risc. parcarea și traficul sunt motivul nr 1 pentru care ne justificăm românește întârzierile crescute odată cu spiralele de ADN. e o scuză bună, ce-i drept, plus că poate fi aproape păcat și plictisitor să fii punctual. ca pieton remarc semnificația acestor locuri de parcare aspiraționale care, acum, pe final de an plin de spume, sunt din belșug absolut peste tot pe unde nu erau până acum. pentru că acum lipsesc oamenii. așa că voi, cei plecați, care probabil ați aglomerat alte zone ce acum nu au locuri de parcare și unde alte suflete neliniștite sunt pline de nervi din același motiv, încercați să vă gîndiți la voi înșivă ca la oameni între alți oameni. și ședeți blând. căci v-ar nimici singurătatea dacă v-ați uita la cei care dețin o mașină ca la cei care au un topor: așa cum primii nu vi

Ne aflăm după un referendum îndoielnic și care ne-a sugerat că am avea motive pentru a legifera familia tradițională. A fost ca și cum am pus la stâlpul infamiei tot ceea ce a sărit de linia unui normal pe care l-am decis arbitrar. Trăim, cel puțin în unele zone de pe glob, încercarea de globalizare, democratizare și extindere a drepturilor cetățenești la nivelul tuturor categoriilor sociale, inclusiv a minorităților îndelung privite cu scepticism și superioritate (numerică). Trăim așa niște viteze și incertitudini, încât nici sinapsele nu mai știu ce să facă să nu riște burnout-ul. Mai trăim și vremuri care scindează universul familial în forma lui istoric-trecută sau actual-dezirabilă - o mamă, un tată și cel puțin un copil care împart armonios o viață. Lumea merge înspre alte tărâmuri și este absolut inutil să ne opunem unui val de neoprit. Putem să ne opunem în mic, la nivelul propriei gospodării pe care ne-o putem organiza după cum ne dorim, însă în mare nu poți crea u

E paralizant să ajungi într-atât de singur pe cât îți dorești să fii. "Îmi scrii un pahar de vin?" Cea mai frumoasă întrebare demult încoace. Atât de frumoasă, încât mă face să spăl netrebnicia simțită în seara aceasta vizavi de un film văzut în avantpremieră. Este un un film pe care mi-am dorit demult sa il vad si legat de care am asteptat sa fie proiectat intr-o sala de cinema romanesc pentru a-l simti pana la capat. Si l-am simtit. Intr-atat de tare, incat m-am intors intr-un univers pe care mi-am propus sa il uit. Cel al singurătății asurzitoare, al  lipsei de responsabilitate, de atasament, de umanitate, de incredere in ceilalti, de lipsa de sens, de tinerete care capitalizeaza pe energie ca sa riste totul pe ratarea cool a viitorului. A fost o era a cinismului ultim determinat de neinfricarea in fata unei povesti personale care iti spune ca nu ai ce sa pierzi. Ca lumea e a ta in sensul in care ea, de fapt, nu conteaza deloc. Sau cel putin, nu conteaza nici

- tie nu iti place Romania din aproape nici un punct de vedere - asa-i - unul din aceste puncte de vedere este, ironic, legat de tine - cum adica? - adica asa cum Romania are foarte multe atu-uri pe care le ia for granted si nu le valorifica sau apreciaza in nici un fel (pentru ca sunt date, sunt multe si sunt nelimitate), tot asa, ironic, tu ai fost si esti iubit mai mult decat poti transmite inapoi apreciere sau sens. asta te va haitui mai mult decat ziua prezenta, pentru ca vine dintr-o incapacitate personala in raport cu tot ce s-a intamplat sa ti se ofere fara sa faci eforturi in a le obtine. - si ce legatura are Romania cu povestea mea? - pai are ... pentru ca noi, romanii, nu stim sa apreciem ce avem bun, asa cum cei din strainatate apreciaza fiecare farama de potential rar. - la fel cum eu... - da, la fel cum tu ratezi (voit sau nu) sa fii acolo pentru cei care te-au ales sau te aleg. tu ii spui selectie. eu ii spun orgoliul celui care se stie cu fraiele. sa nu uit