RALUCA MIHĂILĂ

 Am scris o poezie. În engleză.  Pentru că așa era contextul programului prin care am ajuns să o scriu. O las mai jos. Se numește Think air . How would our life look like  if the air were to have colour? The only constant before our eyes would be the thing  that both divides and unites  our daily routines and interactions. Being able to interact with the invisible would make a binder of people who can no longer see or be seen out of thin air.

Oh, dar cât timp ne petrecem pregătindu-ne pentru viață! Când am putea, pur și simplu, să ne-o trăim.

mi-e foarte greu să aud niște lucruri, dar mereu am preferat să știu adevărul citesc mult despre aspecte care țin de psihologie, de economie comportamentală sau de funcționalitatea minții noastre. poate prea mult ... și spun prea mult , pentru că uneori simt că mă pierd în teorii, cam tot așa cum alteori simt că mă pierd în gânduri, că mă RATEZ în simțiri. gândesc atât de mult și ofer atâta putere minții mele, încât uit că sufletul locuiește și el un etaj mai jos ... și că mintea nu ar fi putut avea o panoramă așa de frumoasă, de pe terasă, dacă nu ar fi fost aplicată fundația emoțională. nu îmi mai este clar (de) ce și cum iubim. impresia mea de azi este că iubim predestinat, condiționat, înlănțuit. tot ce trăim acum este o consecință a celor trăite anterior, doar că zgarda libertății noastre aparente este invizibilă. despre mâine ... nu știu să mă pronunț ... e dubitabil că voi crede la fel, sau diferit. Depinde. De ce voi face azi.  e foarte posibil să ajung să cred că iubim în modu