RALUCA MIHĂILĂ

Cand are prea multa libertate, omul, in loc sa zboare, isi leaga aripile, iar cand nu are libertate, zboara in cercul lui limitat inchipuindu-si ca atinge infinitul. Nu pot fi atat de crud incat sa ma razbun pe tine pentru ca nu mi te dai si totusi...o fac mereu. Te vreau a mea. Traim de atata timp degeaba. Nu ti-e dor de aer curat? Cat mai ai de gand sa respiri mocirla? Mi-e atat de dor de tine si am atata sete de firesc! Cand simti ca poti sa lasi un om sa te locuiasca, iti asumi imprevizibila si desavarsita suferinta. Stii ca oricand, in orice fractiune de respiratie, omul acela poate sa bata in tine piroane si tu trebuie sa il lasi, sa nu fugi, sa nu te ascunzi, sa nu-l scoti afara din tine. Iubirea nu inseamna sa-ti lasi sufletul sa fie un teren de joaca pentru nebuni, ci un ring de dans unde nu ai voie sa te opresti, unde trebuie sa rezisti pana la capat indiferent de muzica pe care o auzi, indiferent ca iti place sau ca nu iti place, ca ai obosit, ca iti este frica...In infin

:)

      If you were to live forever, what would you live for?       But we don't live forever. And we all do owe a death, as they say. Within our temporal limits we share a whole bunch of fears which otherwise, in the scenario of an infinite life, we won't be able to feel anymore. And fear is, although not always very clearly from the start, a goldmine. Because   You will never fear what you achieve when you  try .       Fear gives you courage.           In an infinite life there would be no fear, no prioritization of facts and actions, no need for choice, a very probable terrible waste of time, and ultimately, no courage. Accidentaly on purpose        Still, it's worth a shot: If you were to live forever, what would you live for?

      Ma uit de jur imprejur. Si oricat as incerca sa nu, reusesc in mod constant sa imi sustin cu argumente foarte solide concluzia la care am ajuns demult si pe care incerc sa o neg. Criticam tot ce ne iese in cale, barfim, ii inghiontim pe ceilalti cu vorbe si fapte reprobabile, purtam mastile asfaltului pe care calcam zi de zi indreptandu-ne spre "cine stie?", avem mutre îngalate de griji, temeri, secrete bine pazite si remuscari, dam din cap a "ţţţ, ţţţ, ţţţ" cand vedem "tineretul stricat din ziua de azi", nu ne respectam batranii pentru ca noi suntem tineri si traim pentru viitor si banii, banii, banii, banii de acum, nu ne gandim la valorile autentice pentru ca nu mai stim care sunt ele, iar daca cineva incearca sa ne indice reperele, dam cu ei de pamant cu un batjocoritor "Ce, mah! Ma inveti tu pe mine ce am de facut? Ti s-a urat cu binele sau ce?", vorbim urat, ne lasam corupti si devenim stantajabili daca ni se promite putin "os&qu

Ati urmarit vreodata transformarea celor mai dure aliaje in ceva ce nu pot fi niciodata fara "ajutor" extrinsec:  adica in lut, smoala, chestii care curg? Ati observat cum sunt invaluite de caldura, cum ele insele invaluie caldura, cum se creaza o comunicare a regasirii unor stari de agregare la inceput diferite dar care in final vor ajunge impreuna la temperatura optima? Ati observat cum dupa aceasta transformare redevin c eea ce au fost plasmuite de natura sa fie: aliajele cele mai dure? Esti cine esti, iti constientizezi limita, apoi asimilezi informatie si etici in noul tau sine buretos care daca nu ai fi, nu te-ai mai povesti! Degeaba esti cine esti fara a incerca sa fii din cand in cand altfel. Adica sa imprumuti din ce vezi in jur, sa asimilezi informatia pe care o poti percepe prin toti porii, prin toate simturile. Si apoi sa stii cum sa te auto-traforezi. Cand insa nu ai termen de comparatie preceptele absolute de tip "adevar", "falsita

in as how to treat life and pretty much respect your own self... "You do not assume, you do not trust. Not anyone, not even me . Cynicism is sanity " .

Soare captiv*       ...daca ne-am lasa viata la latitudinea unei aruncaturi de zaruri? Ce-o iesi, aia facem cu viata noastra. Lasam doua cubulete numerotate de la 1 la 6 sa ia toate deciziile pentru noi si singura hotarare pe care trebuie sa o luam noi este cat scuturam zarul ala in mana pana il lasam sa ne indice "calea". Poate ca ar fi mai simplu pentru noi, este ca si cum am avea mereu o singura optiune.  Si ce poate fi un pol al inspiratiei mai (non)profund decat acela in care fiecare decizie este foarte simplu de luat si orice nehotarari, dezbateri interioare, freamate si zvacniti cerebrale inutile ar fi eliminate?       O tema dezbatuta de cartea "Intoarcerea omului-zar" de Luke Rhinehart. Interesant. Dar imi reconfirma faptul ca viata este buna in forma ei actuala, chiar daca epoca acestui capitalism absolut nebun incearca sa mortifice optiunea individuala, aceasta reprezentand notiunea si slabiciunea numarul 1 pe care oamenii de marketing o speculeaza

A nu subestima niciodata puterea unei primaveri in suflet!   picaturi de suflet

      Ca si cum simti ca te apasa peretii fiintei tale. Din stanga, din dreapta, din fata, din spate, de jos si de sus. Din toate directiile simti presiunea fizica a constructiei care esti. Si nu te poti adaposti decat fugind in tine insuti, in strafundul cel mai dinauntru al tau si facandu-te mic mic mic mic mic. Pana cand peretii se apropie intre ei atat de mult incat aproape se ating; dar nu inca. Te mentin pe tine, cel mic mic mic mic mic, drept liant pentru ca fara tine soarta lor ar fi a unui acoperis ancorat in vazduh.

Cum gaseste fiecare pastila calea catre sursa durerii si catre "beleaua" din corp? Cum stie ea sa ajunga exact unde trebuie fara sa se rataceasca*?            Ati avut vreodata senzatia de "Oare ce a fost in mintea mea cand am facut asta?" pentru ca apoi, dupa putin timp, sa inceapa reconstituirea mentala a scenei premergatoare deciziei si totul sa reprinda contur logic? Te pui singur la indoiala, fara sa vrei, si apoi te reconfirmi. Sau indrepti, daca este cazul, ce este de indreptat. Esti propriul tau medicament. *sau sinonimul disclaimer folosit pentru aceasta ratacire este "efect advers"? :)

Pentru ca stiu ca de pe jos, de pe podea fiind, nu te poti uita decat in sus; si nu intotdeauna fara chin, reusesc sa fac asta. Pentru ca eu beau, nu citesc, Cosmopolitan. Pentru ca imi respect parintii mai ales atunci cand le recomand, cu delicatetea unei cirezi de vaci alergand, sa ma lase in pace pentru ca sunt nervoasa. Si mai ales, pentru ca nu ii jignesc niciodata. Pentru ca nu sunt indiferenta. Pentru ca daca totusi sunt, o fac din convingerea ca ceilalti asta merita sa primeasca, nimic. Pentru ca daca sunt sunata la 2 noaptea de cineva care are nevoie de mine ma dezmeticesc incet, intru in panica si ma enervez ingrozitor gandindu-ma ca n-o sa gasesc taxi, toate in timp ce ma imbrac si ma pregatesc sa ies din bloc. Pentru ca ma fortez sa imi fac curaj sa cer la randul meu ajutor cand simt ca nu mai pot. Nu reusesc, dar imi place ca nu renunt sa incerc. Pentru ca imi plac florile in orice forma, si pentru ca la fiecare fir viu primit ma emotionez si rosesc. Pentru ca nu cr

Cum dai tacerii glas si cum transformi vocea in liniste? Cum te apleci cand trebuie sa inaintezi in panta si cum te uiti in sus cu gatul frant? Cum minti cand adevarul nu-ti convine si cum spui adevarul cand nu-ti vin in minte decat minciunile varsate de guri cu chip de prieteni? Cum te dezici de semidocti cand esti unul dintre ei si cum transformi un gand sublim si genial intr-o fraza pe intelesul tuturor? Cum zbori cand nu exista aripi si cum ramai infipt in realitate cand esti usor ca un balon intr-o camera fara gravitatie? Cum te ridici cand tot razboiul din jurul tau te indeamna sa stai pironit la pamant si cum te inalti din micimea celor care te tin de cap? Trebuie sa inveti sa le faci pe ambele din oricare duet, altfel stai in drumul unei line si firesti curgeri a materiei. Vii.

      Este cea in care ti se confirma, o data in plus si cu o oarecare constanţa de ceas elvetian, corectitudinea alegerii de a te fi pus la pastrare in sufletul cuiva drag...Si aceasta indiferent de spiţele si forţele centrifuge cu care esti sau este ademenit de roţile sorţii ...

      La metrou. Jos adica, pe culoar. Stau, astept sa apara, astept, astept, vine.       Fain, ma urc plina de bunadispozitie. Dau de o aroma putifera care ma inspira sa ma dau jos la urmatoarea statie (nu sunt sensibilo-schimonosita de felul meu, dar credeti-ma!, putifer este putin spus pentru a descrie oroarea olfactiva).       In fine, astept cu nerabdare sa se deschida usile la urmatoarea statie, cand aud in spatele meu o voce de  El:  Ce faci, iubita? La multi! Ea:  Salut, iubita*! Sa fie! El: Nici sa fi zis o matanie nu dadeam azi de tine! Uite! (nu stiu ce a urmat dupa uite, pot doar sa deduc) Ea: Woooow, frate! Si ti-ai luat d-astia? Nebuno*! El: Am vrut sa-mi iau dar nu am gasit culoarea care sa mearga cu pupila, asa ca am mers pe Dolce & Gabbana. Am dat 185 dolari, totally worth it! Ea: O, ai iesit bine, bre! Eu am dat ceva mai mult data trecuta cand am ajuns pe acolo dar anyway , sa ii folosesti sanatos. El: Mah, pentru niste ochelari si hai sa zicem si marca treaca-mea

      Nu este niciodata prea tarziu sa gasesti ceva de care sa vrei sa ramai legat ... cel putin pentru un pic mai mult timp decat iti arata prezentul a fi posibil.       Este ciudat ... pentru ca iti vine sa te intrebi, raportat la momentul anterior celui care se arata a fi critic: "unde dracu' mi-a fost mintea pana acum? Pentru ce atatea frici, atatea angoase, atatea zile innegurate, de unde spectrul unei deprimarii fara scapare?"        Si iti raspunzi simplu si deloc incorect: la dracu'.       Partea proasta este ca nu iti poti da raspunsul acesta inainte de a ajunge in momentul care (cel putin pare a fi) critic; daca s-ar putea, totusi, in mod cert ai scuti nervi, timp si boli. De ce nu poti? Pentru ca nu iti trece prin cap sa te intrebi asa ceva, totul (de)curge atat de firesc si superfluu incat numai ceva exterior tie poate rupe ritmul, iti poate ridica intrebari si dubii, iti poate redirectiona atentia. Tu singur esti incapabil sa te vezi dinafara. Iar cand

      Vezi si nu mai vrei sa vezi cum nonvalorile iti pun pumnul in gura, cum te tin de cap si cum iti indeasa bocancul in falci.       Vezi. Si ai vrea sa iti smulga cineva ochii. Te-ar durea mai putin decat te doare sa constati zi de zi realitatea.       Insa dupa o astfel de oroare ar trebui sa iti extirpe cineva urechile, pentru ca desi nu ii vei mai vedea pe monstri, ii vei auzi. Si dupa ce nu ii vei auzi, vei continua sa le mirosi duhoarea data cu parfum de 5 stele. Si dupa ce vei ramane fara vaz, miros si auz, mai ramane sa te priveze cineva si de simt tactil si apoi sa iti neutralizeze papilele gustative. Si desi te vei afla intr-un intuneric absolut iti va ramane intuitia, intuitia ca nonvaloarea va continua sa isi duca nestingherita existenta manjind tot ce a fost sau va fi vreodata valoros si frumos sub soare. Si poate chiar iti vei dori inapoi simturile in speranta ca te vor ghida cu succes inspre varianta optima si fara dureri de extirpare a celor nascuti sa distruga.     

Nimic mai real decat revederea in ochi a unei iubiri trecute. Nimic mai real decat auzul unor linii melodice incarcate emotional cu amintiri. Nimic mai real decat trairea plenara a unei povesti de amor al carei final este iminent. Nimic mai real decat genunchii inmuiati de fiorul unei re-atingeri care iti aminteste de o fosta inima imbibata pana la inec. Si nimic mai real decat trezirea dintr-o dragoste esuata. Toate, in special pentru ca implica suferinta, se traiesc pana la ultima celula vie din corp. Nu degeaba se spune ca trebuie sa stii sa "cazi" in iubire fara sa te pierzi. DAR Iubirea este un ceva trait din intamplare, nu o chemi, nu te cheama. Se intampla si gata, este un accident fericit al firii. Nu ii datorezi nimic si nu ti se datoreaza! Asa ca in virtutea "zicalei" de mai sus intreb: mai poate fi un sentiment atat de atent gandit si calculat, numit iubire? Sau intra mai degraba la capitolul "realizari personale"?

      Nu poti avea nimic atunci cand iti doresti sa ai ceva anume, cand ai un scop sau mai rau, cand ai déjà ceva la care tii. Din acel moment esti dependent de gestul sau chemarea de a pastra cu orice prêt ceva-ul in numele caruia slujesti.       Spunem adesea “tin la…”, “ma regasesc in …”. Sunt starile in care intram atunci cand alegem alaturi de cine ne dorim sa fim … singuri. In momentul in care nutresti sentimente fata de cineva, cand te simti pus la pastrare in  sufletul cuiva drag, cand te vezi pe tine in ochii sai este inceputul viitorului dilutiei personale. A incepe viitorul in doi nu este acelasi lucru cu a-ti continua viitorul tau, ci inseamna fie a te pune pe tine pe banca de rezerva, fie a te taia in jumatate si a extrage prioritatile top zece la care tii din planurile tale si a le trece pe lista de “viitor comun”. Si pentru a intelege acest lucru nu este nevoie nici macar de a fi facut gradinita.       In ce credeti ca sta marea scofala? In a rezista impulsului de a pun

      Cum iti explici tie sau curiosilor faptul ca nici unul din scopurile care pot justifica o viata nu ti se pare suficient de maret?   Lupa       Stiu, stiu! Explicatia este ca nu gasesti ceva sau pe cineva care sa consideri ca iti merita timpul. Si atunci, din egoism si autoconservare, ti-l aloci numai tie si bati campii.       Si totusi ... a-ti oferi timpul a ceva sau cuiva potrivit nu este pana la urma o deturnare a atentiei (placuta, ce-i drept) de la maretia vreunul scop primordial?       Nu este, oare, alocarea totala a timpului unei anume activitati sau persoane, o redirectionare a oricaror meditatii inspre carpe diem, deci inspre anularea lor?       O intrebare la care nu poate raspunde decat cineva focusat, care ajunge fara sa vrea sa-si traiasca viata cu lupa si simtindu-i pe toate cele cinci* cai esentele cele mai tari, in singura doza permisa de un astfel de context: maxima.       Si in ce context iti manifesti mai profund lasitatea? Cand accepti sta

Cat de recunoscator ramai* cand dupa un nefericit accident conjunctural ramai teafar!  Cat de comoda, cat de confortabila, cat de binevenita, cat de datatoare de energie, cat de plina de inspiratie, cat de facil de trait ti se pare viata atunci cand ai ce pierde! Dar cat de fericit cel ce nu are ce pierde, caci acela nu cunoaste frica! *cui?

      Nu m-am gandit niciodata ca d e f apt cei care aleg  altceva- ul o fac din speranta. Ironic, stiu, dar este totusi vorba despre o speranta.        Ei doar se agata, in ultima instanta, de ceva: fie de un bec care simbolizeaza luminita de la capatul tunelului, fie de o lama de ras care inseamna o simpla rupere de ritm, fie de un glont-ghilotina care sugruma parcursul nestingherit al ... limfei, fie de o curea cu rol de garou si care suprima orice gand negativ de la a ajunge de la creier la inima sau corp.       Este o speranta pentru obtinerea a ceva mai mult decat imediatul lumesc, care dintr-o data nu le mai ajunge. Este cea mai acuta si sincera speranta de natura sa taie, sa detroneze, sa umileasca orice alta dorinta puerila de tipul celor cu care suntem obisnuiti sa cochetam noi, cei carora ne ajunge ceea ce avem, si care nu avem motive sa ne agatam de nimic altceva decat de ce este in imediata noastra apropiere.        Ne dau cel mai bun exemplu pentru ce inseamna sa

      Am observat o noua tendinta (sa fie din catalogul primavara-vara 2011?) in caracterizarea proprie pe care unii si-o fac atunci cand raspund la intrebarea "Si? Ce mai zici, ce mai faci, cu ce te mai ocupi?"       Poate doar atunci cand nu au cu ce sa se laude dar simt totusi nevoia sa o faca, sau poate pur si simplu pentru ca da bine , raspunsul in mare voga si care clar a dobandit rolul de a ne face sa parem mai (semi)docti decat suntem este "A, dar eu nu ma uit la politica sau filme, ma uit pe Discovery, National Geographic, Travel and Living".       Asa ca acum stiti ce aveti de facut pentru a va pune la (binemeritatul) punct audienta care va jigneste profund atunci cand crede din oficiu si intr-un mod absolut incalificabil*, doar prin a va privi in ochi, ca, nu stiu, va delectati cu "Schimb de mame" sau "Horocopul cu Netti Sandu".       Da! Puneti-i la punct pe cei care nu va cred demni de documentare! Mai conteaza ca prin asta va declar

"Principiile sunt uneori cel mai inalt mod de a gandi al oamenilor care nu obisnuiesc sa gandeasca. Cand n-ai idei, faci rost de cateva principii si lucrurile merg de la sine". "La capatul unei vieti care isi are imprevizibilul ei, a ramane cu doua-trei principii este a ramane in mana cu un schelet". "...daca nu mergi spre tinta optiunii tale stiind la un moment dat sa te detasezi de tot, n-ai nici o sansa s-o atingi." "Daca nu-ti minti anchetatorul, te comporti imoral". "Toti aveti in familie pe cineva care a ajuns la o varsta matura: "eu am avut in viata 2-3 principii". Toti au principii! (...) Principiul vine de la un cuvant latinesc ce inseamna, pur si simplu, "inceput". Cuvantul cu care incepe Biblia este "in principio". Principiul e bun in masura in care este o rampa buna de lansare a vietii tale si a judecatilor tale.(...)Daca ai principii, daca crezi in functie de ele, nu mai ai nevoie

Ati visat vreodata cu ochii deschisi? Sau ati simtit ca incepeti sa traiti imediat ce ati inchis putin ochii? 1.Ca si cand totul ar fi ca si cum ti-ai dori. 2.Asta da negare cu buna stiinta. 3.Stii cum stau lucrurile dar 4.preferi sa te minti putin. 5.Este costul platit 6.pentru un     zambet. 6.Nici un cosmar nu dureaza la nesfarsit. Stii asta astfel 5.ca reusesti sa te linistesti. Complet, de toti si 4.toate. Si fara sa iti dai seama ajungi 3.dupa cosmar zambind deja. Un 2.aparent cost transformat 1.in  pe plus. Nu stiu de ce, dar cred ca toti traim o viata formata din numere impare de zile. Vreau sa cred in aceasta frumusete a posibilitatii unei simetrii fata de ziua de mijloc , a unei clipe cu rol detonator, vreau sa cred intr-un clopot Gauss personalizat, intr-un punct central declansator de tip "Big Bang".                                                        

Progresivitate de la o extrema la alta. A avea instinctul animalic si automat* de a te apara in caz de pericol. A te feri in mod constient de pericol atunci cand iti apare in cale. A-ti dori si urmari binele oricand, oriunde si oricum ar fi clipa imediat urmatoare prezentului. A incerca sa identifici pericolul care poate aparea la un moment dat. A zari pericolul din cand in cand, fie din proprie constiinta, fie la semnalul celor din jur. A nu constientiza ca exista posibilitatea existentei pericolelor.  zbang! A-ti fi  indiferent daca exista pericole in jurul tau, conteaza senzatia prezentului. zbang! A nu tine cont de cei din jur cand te atentioneaza asupra vreunui pericol considerand ca este pacat sa nu fii optimist. A evita identificarea pericolelor considerand ca oricum daca este sa apara, vor aparea. A lasa impasibil pericolele sa te gaseasca. A nu te feri de pericol. A te indrepta inspre pericol. A pierde instinctul animalic si automat de a te apar