RALUCA MIHĂILĂ

Uneori îmi vine să mă mut cu totul în ideile mele neconcretizate. În potențialul lor de a deveni. Se spune că cei care simt nevoia de evadare din propria-le viață sunt predispuși la dependențe. Eu, daca aș avea vreuna, ar fi cea a lipsei de sens. Este singura variantă de miniunivers în care inepțiile pot sta la masă alături de idei geniale. Mă poftesc cu totul în afara zilei de azi. A zilei de mâine. A zilei de ieri. Dam prea multa noimă unor lucruri care se întâmplă accidental. Suntem rizibili. Noi, oamenii. Mai ales atunci când suntem siguri de teoriile noastre pe care le ghidăm impecabil până la primul sens giratoriu unde fac pană. Nu poți umfla un cauciuc care nu se vrea umflat. Nu poți!

spre deosebire de celelalte specii de pe pamantul asta, rasa umana are o trasatura care o face sa decada aproape iremediabil, in ciuda constiintei sale superioare. desi viata nu ii este in primejdie, omul face rau celor din jur doar pentru ca poate.

E paralizant să ajungi într-atât de singur pe cât îți dorești să fii. "Îmi scrii un pahar de vin?" Cea mai frumoasă întrebare demult încoace. Atât de frumoasă, încât mă face să spăl netrebnicia simțită în seara aceasta vizavi de un film văzut în avantpremieră. Este un un film pe care mi-am dorit demult sa il vad si legat de care am asteptat sa fie proiectat intr-o sala de cinema romanesc pentru a-l simti pana la capat. Si l-am simtit. Intr-atat de tare, incat m-am intors intr-un univers pe care mi-am propus sa il uit. Cel al singurătății asurzitoare, al  lipsei de responsabilitate, de atasament, de umanitate, de incredere in ceilalti, de lipsa de sens, de tinerete care capitalizeaza pe energie ca sa riste totul pe ratarea cool a viitorului. A fost o era a cinismului ultim determinat de neinfricarea in fata unei povesti personale care iti spune ca nu ai ce sa pierzi. Ca lumea e a ta in sensul in care ea, de fapt, nu conteaza deloc. Sau cel putin, nu conteaza nici

A cere A lua A primi A oferi A împărtăși A refuza A juca / imagina Sunt verbe care ne însoțesc de când suntem mici și în directă funcție de educația celor care ne cresc. După cum Esther Perel susține, sunt verbe care ne oferă suport în primele experiențe senzoriale și erotice notabile și care rămân alaturi de intențiile noastre emoționale. În funcție de cum ne raportăm la aceste verbe,  ne auto-oferim suport în prioritizarea zonelor din noi sensibile la stimuli.

Oricât mi-ar fi de clare inutilitățile demersurilor de moment sau lipsa de sens a unor intenții stringente, mi-e clar că nu am ce căuta într-un spital de nebuni.

Ma uit in jur. Mă uit la mine. In mod clar, visele mi-au rămas mici.

exista oameni ajunsi in postura ingrata in care sortii, dupa mult timp de chin, nu le mai sunt potrivnici si totul incepe sa concure la posibilitatea ca ei sa fie, in sfarsit, fericiti. nu mai au dusmani. nu ii mai chinuie nimeni din afara lor. nu mai e nimeni pe care sa dea vina pentru nimic din ce se intampla bun sau rau in viata lor. nu mai au cui sa delege responsabilitatea unei tristeti de fond, tot asa cum nu mai au ocazia de a face cuiva in ciuda pentru un zambet pe care il afiseaza mai degraba in scop de a naste invidie, decat pentru ca asa simt. acum au ajuns fata in fata cu oglinda propriilor neputinte ... si nu le place deloc ce vad. nu mai au unde sau de cine sa fuga asa cum au facut-o atata timp. trebuie sa isi inlocuiasca scopul de a se feri cu cel de a construi. nu le mai sta nimic in calea nefericirii. in afara de ei insisi. una dintre cele mai mari capcane este sa ai mereu la indemana un tap ispasitor cu ajutorul caruia sa iti eviti propria privire.

Simt cum mintea mi-o ia înainte Și nu-i mai fac față. O voi reduce la tăcere. Partea proasta e că, odată redusă la tăcere, Trebuie menținută așa continuu Pentru ca totul din jurul ei Sa continue să aibă sens.