Mic-dejun, prânz și cină.

Ne căutăm în ceilalți pe măsură ce ne pierdem în noi înșine.

Încercăm să umplem golurile provocate de nepriceperea de a ne suplini lipsurile sau, din contră, preaplinurile.

Scrutăm zarea.

Apoi săpăm în pământ până departe, punându-ne la încercare voința de a pune mâna pe ceva, de a face ceva concret, de a nu mai amâna nimic.
Pentru că nu-i așa, de ce să avem orgoliul de a fi nemuritori dacă nu știm să ne gestionăm treizeci de minute din viață?

Apoi ne ridicăm privirea spre direcția din care, până nu de mult, primeam iubire.
Primeam confirmări în paralel cu neîncredere.
Primeam neliniști, dar și enorm de multă pace.
Și la final primeam din nou iubire.

Iar acum ... tot ceea ce avea consistență în jurul nostru a devenit o umbră.
Adică există în aceeași proporție în care nu există.

Stau la masă cu tine când de fapt sunt numai eu.
Stau la masă singură când de fapt tu nu mi-ai dat niciodată drumul la mână.

Suntem aici.
Suntem dincolo.
Suntem peste tot și nicăieri.

Suntem aproape unul de celălalt, dar avem în față orizonturi opuse.
Și, aparent, complementare.