au sărit siguranțele

detest ce ajung uneori din cauza oamenilor care mă nedreptățesc și dezonorează
e vina mea că le-am permis să ajungă la mine
e meritul și deopotrivă rușinea lor, că au reușit

după cum spuneam în alte ocazii, nu e bine să te lași adus atât de jos încât să urăști pe cineva.
nu am ajuns acolo și nici nu risc să o fac.
dar nădăjduiesc la a gasi o cale prin care să mă ridic deasupra parșiveniei, micismelor și îngustimilor pline de venin ale celor mai reprobabile ființe vii: cele care sub masca smereniei, linșează cu zâmbetul pe buze.

și îmi doresc să ajung la calm printr-o pace și o liniștire, ambele redevenindu-mi de ceva vreme, străine.

încep să cred că voi putea cel mult specula legat de ce este fericirea, sau cel puțin, fericirea insoțită de omul iubit
pentru că dacă dorințele noastre de împlinire nu coincid, nu văd cum ar putea supraviețui o împreunătate autentică.

nu, nu sunt făcută pentru lumea aceasta

o, dulce nefericire, de ce mă amăgești cu clipe de bucurie pe care apoi mi le furi nemilos și fără preaviz?
de ce nu mă lași să mă îndepărtez un pic de tine?
ți-e frică să nu imi iau avant, nu-i așa, pentru ca apoi să nu mai dai de mine?
ai avea dreptate să gândești așa.

trebuie să mă lași să plec ... de fapt nu trebuie, te rog.
asta cât te mai rog.