RALUCA MIHĂILĂ

După atâtea nopți de coșmar și pline de coșmaruri, acum am somnul lin. In sfârșit! Atât de lin, încât nu mai vreau să mă trezesc. Pentru că realitatea a luat acum locul viselor. Și doare ca un ac înfipt în ochi. Aș fi putut crede că are și durerea limitele ei, dar nu. - Daca tu mă vrei, eu nu te vreau, i-am spus eu. - Tu crezi că e după tine? mi-a replicat durerea, implacabil de nemiloasă. - Fă ce e bine, nu ce e ușor!

Este atât de mult gol aici, încât devine neîncăpător.

"Era genul de om cu care te simțeai în siguranță. Nu era neînțeles, nu avea nimic toxic, era ca o apă limpede, în care te vezi bine, nimic ascuns, nimic tulbure, nimic surprinzător în sensul rău al cuvântului. Cu un om de genul ăsta lângă tine, evoluezi mult, îți poți pur și simplu investi energia constructiv. Nu trebuie să-ți ocupi creierul încercând să-l înțelegi pe el sau să te lupți cu el sau să te protejezi de el sau mai știu eu ce se întâmplă atunci când ești într-un cuplu în care nu e prea bine."* Oare putem fi și noi astfel pentru cei care ne însoțesc? Pare un mod bun de a viețui și frumos de a trăi. Și cred că e. *Life.ro, Interviu Simona Tache

Ne aflăm după un referendum îndoielnic și care ne-a sugerat că am avea motive pentru a legifera familia tradițională. A fost ca și cum am pus la stâlpul infamiei tot ceea ce a sărit de linia unui normal pe care l-am decis arbitrar. Trăim, cel puțin în unele zone de pe glob, încercarea de globalizare, democratizare și extindere a drepturilor cetățenești la nivelul tuturor categoriilor sociale, inclusiv a minorităților îndelung privite cu scepticism și superioritate (numerică). Trăim așa niște viteze și incertitudini, încât nici sinapsele nu mai știu ce să facă să nu riște burnout-ul. Mai trăim și vremuri care scindează universul familial în forma lui istoric-trecută sau actual-dezirabilă - o mamă, un tată și cel puțin un copil care împart armonios o viață. Lumea merge înspre alte tărâmuri și este absolut inutil să ne opunem unui val de neoprit. Putem să ne opunem în mic, la nivelul propriei gospodării pe care ne-o putem organiza după cum ne dorim, însă în mare nu poți crea u

cine are doua case nu are nici una

Ce ratare de partea acelora dintre bărbați care mai degrabă apreciază femeile care i-au cunoscut doar pe ei! Și ce corect intuitivi se arată aceia care știu să aprecieze că, în ciuda cunoașterii mai multor exemplare masculine, ei sunt motivul pentru care ele au ales să nu mai caute. Lumea se împarte în patru: - cei care își iau în brațe orgoliul, mașinile, tricepșii, laptoapele și abia apoi, dacă mai este loc, femeia-accesoriu. - cei intuitivi care știu să decripteze aparenta lor asociere cu lineup-ul "tututor celorlalți" și supremația "la ofertă" pe care au pus mâna odată cu decretarea lor ca învingători peste haită. - nefericiții care nu se pot consola cu faptul că nu sunt ei singurii bărbați din lumea asta. Căci a lor este împărăția cerului. Gurii. - cei pentru care nu există nici una din problemele de mai sus. Care iau lumea așa cum este ea pentru ei și care se bucură de prezent. Se bucură de ei. Se bucură de femeia din fața lor. Și de împreunătatea lor

Prezentul mă claustrează într-atât, încât îmi vine să mă retrag ori într-un trecut în care nu mai am ce să stric și în care lucrurile s-au tranșat, ori într-un viitor pe care am libertatea să mi-l imaginez oricum. Evadare. Nu mai vreau să sufăr. Am slăbit, înțeleg. Oare mi-am pierdut din consistență și mi s-au redus ideile și forța, sau pur și simplu am nevoie de mai puțin spațiu ca să mă manifest? Probabil că ultima. Așa cum uneori prea multă minte lucrează împotriva ta și deșteptăciunea îți poate deveni potrivnică, tot așa, este posibil ca prea multă dragoste și compatibilitate să nu îți mai lase loc de manifestare. Ca la nordici ... au tot ce le trebuie. Absolut tot ce le trebuie. Așa că nu le-a mai rămas nimic de făcut. Poartă după ei perfuzia fericirii din care se preling picături constante dintr-un bine chimic. Și asta îi omoară, le fură sensul și rațiunea de a fi. Mi-e teamă doar de lucrurile în care cred. Dragoste, boală, vid și dragoste. Într-una cred de dou

Cred că trăim vremurile in care, după ce am făcut tot posibilul sa ne oferim libertățile de a face orice, începem să simțim din plin consecințele excesului de legiferări, de control, de lipsă de control, de dezvoltare, de scalare, de inovare de dragul inovării, de lipsă de timp sau de viteză. Am intrat în spirala în care, deja, tot ceea ce facem va necesita mai devreme sau mai târziu, rectificări, revizuiri, schimbări, amendamente. Sigur, am putea spune, asta înseamnă vulnerabilitatea procesului de a crea. Să revii și apoi să continui să revii asupra a ceea ce ai lăsat în urmă. Oare? Pentru că una e să completezi și să perfectezi, alta e să repari și să fii obligat să inventezi o nouă spirală care să contrabalanseze efectele negative ale primei spirale. Creatia îi vine de hac creatorului. Ne-am prins urechile în intenția de a interveni acolo unde lucrurile erau deja complete. Am împins prea departe limitele unei plapumi care consideram că sa ne asfixiază. Suntem o speci