RALUCA MIHĂILĂ

- -Băi, deci nu mai pot. - -Iar te plângi? - -Nu mă plâng măi, dar nu mai pot…efectiv nu mai am de unde. - -Nu mai ai de unde, ce? - -Nu mai am de unde să îmi trag energia … să îmi iau motivația. - -Păi de ce? - -Păi pentru că suntem vai și amar. Putrezi îmbrăcați în sclipici. Nu ne înțelegem stânga cu dreapta, habar nu avem de capul nostru, ne călcăm pe capete unii pe alții, nu ne ținem de ce zicem…  - -Cred că exagerezi un pic … îți stă în fire. - -Măi, nu cred că exagerez … m-am tot gândit și cred că e un model toxic ce perpetuăm noi aici. - -Hai măi, drama queen. Cuvinte grele arunci matale aici, nu crezi? - -Suntem niște provinciali, Ioana. Provinciali, vedem în mic, ne ascundem după deget, ne descurcăm , tăiem costuri să ne băgăm un pic mai mult în buzunar (unii din noi, adică ăia care au acces la informație), lingem mâna care ne dă 2 lei pe servicii de 100 … despre ce vorbim? - -Păi de ce nu pleci? - -Păi … cred că asta o sa fac. - -Io ț

Din nou ... nu vreau să vină sărbătorile. O iau ca pe un semn că ori nu sunt cu toate țiglele pe casă, ori nu sunt unde trebuie.

Sunt în tren, dinspre Brașov spre București. Am făcut această călătorie cu ocazia turului II al alegerilor prezidențiale. Ca de obicei, din Ardeal se pleacă spre sudul țării cu multă mâncare bună ... Zacuscă, salată boeuf, prăjituri, vinete. Dezmăț culinar. Doar că totul a fost foarte pe fugă, așa încât înainte să plec nu am apucat să mănânc nimic. Am băut doar o cafea cu speranța că azi se va alege o soartă mai bună pentru această țară. Ce clișeu, dar cam așa e. Așa că mă aflu acum în tren, mi-e o foame de lupoaică și totuși, am la mine mâncare cât pentru o săptămână. Oare ce mi se testează acum? Răbdarea? Neatenția? Adaptarea? Acceptarea? Mai am o oră, dar parcă mai am o lună. Starea de acum îmi amintește de momentele când nu aveam brichetă, dar eram blindată de țigări. Ce vremuri! E fun, chiar dacă te roade stomacul .