RALUCA MIHĂILĂ

Gelozia, în general, ține de două aspecte - pe de o parte, de stima de sine scăzută în raport cu partenerul / partenera - pe de altă parte, de libertarianismul ei / lui în raport cu alți bărbați / alte femei. Cu alte cuvinte, ești gelos / geloasă fie pentru că nu crezi că meriți relația în care ești și că partenerul / partenera ta nu are ce aprecia la tine, fie pentru că ești "unul/una dintre".  Ambele dor, ambele sunt tipare împrumutate / educate, ambele pot avea soluție. Azi mi-am dat seama de un mutant: gelozia provenită din neîmplinire . Adică atunci când ești gelos / geloasă pe partenerul / partenera alături de care nu ești fericit(ă) pentru că ești condamnat la neprezență totală. Deci la absență periodică, deci la sentimentul de singurătate al celuilalt, deci la anticiparea nevoii sale de a căuta în altă parte. Cu alte cuvinte, dacă nu ești împlinit, atunci cauți în afara relației (orice simți că te-ar împlini), deci inviți la căutarea în afara relației (a orice simte e...

De-a lungul vieții, în diferitele momente ale istoriei mele personale, mi-am dorit ... mi-am propus ... am avut nevoie ... dar dincolo de orice, mi-am stârnit cu nesaț (sau pur și simplu nu mi-am oprit defel) nevoia diverselor lucruri, experiențe, adevăruri, minciuni, dureri, tumulturi și chiar a liniștii. ... însă fie protectorii mei nu au știut să mi le ofere, fie eu nu am știut să mă auto-conduc înspre ele odată ce se cuvenea să am toate prerogativele și pârghiile de a o face. Arareori, dar în cel mai neprețuit mod, ajung să nu vreau nimic.  Să nu mai vreau nimic. Este libertatea supremă în care năzuiesc să pot stărui preț de mai multe clipe la rând, pentru că vine cu o eliberare fantastică și completă de orice tensiune a obținerii, a ajungerii, a evoluției, a schimbării de stare, a curgerii.  Oh, măcar de-aș putea să simt că sunt unde trebuie, că am ce îmi trebuie, că totul ajunge, și că ce încă nu a apucat să afle că poate exista să fie absolut nenecesar și superfluu. Să ...

Prima zi din acest an a adus la masă numele unui poet persan foarte drag mie, Omar Khayam. Deși nu am citit mult din el, ce am citit a fost de impact. Odată cu numele lui, un vers din poezia Singurătatea omului  mi s-a reașezat în fața ochilor. Îl las să mai stea cât timp se simte confortabil. Este un vers   care mi-a fost căpătâi ani de zile. Nu sunt convinsă că îmi mai este, dar sigur ceva din el mi s-a auto-cioplit în suflet. Să-ți faci puțini prieteni. Din tine, nu ieși.  Nu știu voi, dar pentru acest an, practic, eu am o singură rezoluție. Să îmi schimb percepția asupra timpului pe a cărui trecere, cumva, am reușit să o ratez în mod constant, în pași mici și siguri, de ani buni. Rămâne de văzut și studiat cum voi face asta. În rest, propun să ne aducă anul tot ce avem nevoie.

După ani de neputut să pun degetul pe rană, mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine de sărbători în raport cu colinzile tradiționale. Am crescut în spiritul Hrușcă și mă bucur și azi de vocea, versurile, colindele și interpretările lui. Știu că sunt controversate revenirile lui anuale în țară, la fel cum sunt considerate "expirate" veșnicele-i cântece de Crăciun. Dar eu continui să le văd ca pe un reper emoțional, ca pe un punct de start în apropierea Crăciunului care parcă așează altfel globurile în brad și fac să miroasă mai bine cozonacii din cuptor. DAR ... și aici vine un mare dar, azi am realizat sămânța marii mele rezerve și aproape-melancoliei pe care o aveam de fiecare dată când play-am colinzile tradiționale. Și s-a întîmplat în timp ce ascultam asta .  Un cântec de Crăciun fără nici o treabă cu tradiția românească sau cu atmosfera de sărbători cu care eram obișnuită și în care am crescut.  Mi-a dat o stare extraordinară de veselie, de bună dispoziție și în clipa în ...

Mă uit în jur și văd vestigiile unor caractere frumoase demult îngropate de societatea de consum. Ne apropiem de sărbători, nu-i așa, poate cele mai frumoase prilejuri din an în care să fim liniștiți (dacă nu putem în rest), generoși (dacă uităm în restul anului), bucuroși de ce ni se întâmplă (dacă ne-am oferit compania unor oameni frumoși și experiențe de care să fim mândri), atenți la ce trebuie schimbat.  Dar dincolo de orice, cred că sărbătorile sunt un prilej de a simți.  De a ne simți. Noi pe noi și noi pe cei din jurul nostru alături de care ne dorim să continuăm să trăim sau pe care alegem să îi lăsăm în urmă, după caz. Să recuperăm zâmbetele pe care nu am reușit să ni le oferim în celelalte 350 de zile, să tragem niște linii și concluzii, să învățăm din greșeli și din ce ne-a mers bine, să ne zăbovim în suflete pentru a ne găsi pacea și echilibrul. Nu că asta n-am putea face și în luna iunie, dar nu o facem pentru că societatea nu ne-o cere. Și dacă societatea nu ne-...

De ce vorbim urât cu cei apropiați nouă, cu cei de-ai casei, cu familia? Pentru că dacă am face asta cu șefii, am zbura. Dacă am face asta cu colaboratorii noștri, am rămâne fără contracte. Iar dacă am face asta cu prietenii noștri, am rămâne fără anturaje. Așa că suntem compania perfectă cu toți necunoscuții și neimportanții și facem în așa fel încât să le câștigăm simpatia, respectul, bunăvoința, compasiunea, invidia. Familia, însă, e acolo să rămînă. Să suporte. Să te accepte așa cum ești. Așa că dai în ea cu toate armele. Până se termină. Ori războiul, ori familia. Și la fel cum ne ignorăm familiile și apropiații pentru că pornim de la premisa că ei trebuie să ne rămână alături, tot așa ne ignorăm pe noi înșine. Pentru că, ultimativ, dăm în primul rând în noi atunci când ne îndepărtăm cu pași mici și siguri de autenticitate. Trăim perioada în care ne lăsăm pe plan secund, adesea stând la rând și "luând lumină" de la cei mai puțin importanți oameni din viața noastră de adu...

nu știu voi ... dar eu sunt mare fan agende cu coperți frumoase și colorate. și hârtii de ambalat. și pungi. și parole  și pixuri, stilouri, instrumente de scris în linii mari. atât. știu prea bine propoziția aceea despre "se vede că ești român dacă ai pungi în pungi și le folosești pentru coșul de gunoi". cine dorește să înțeleaga mai multe despre perspectiva mea asupra acestui aspect, sunt aici să lămuresc lucrurile. Am pivotat și mi-am pus la îndoială serios actuala mentalitate, iar concluzia la care am ajuns este că fac bine ce fac :). cât despre hărtiile de ambalat, instrumentele de scris sau agende, lucruri mult mai puțin controversate sau prezente în glumițele de pe Facebook, pot spune că au la bază pasiunea pentru frumos în toate formele.  nu scriu în agendele pe care le adun, nu folosesc toate instrumentele de scris și în nici un caz nu ofer cadouri pe măsura hârtiilor de ambalat ... dar îmi bucură sufletul să le văd.  pur și simplu să le văd. sunt ele fetișuri s...

"A more mature idea of love stresses how invariably compromised all good relationships are. Compatibility is an achievement of love; it shouldn’t be its precondition. We manage to live wisely and comfortably around one another when we stop insisting that our partners must constantly share all of our tastes, interests and opinions." School of Life. Iată un mod inteligent și deschis la minte pentru a recadra lumea și relațiile personale într-un mod care să nu ne nefericească încă dinainte de a intra în contact cu ... viața reală.

probabil că lumea ar spune că ești un om liber sau poate că și tu spui asta atât de liber, încât orice statornicie se trage înapoia ta și a prezenței tale ... pentru a lăsa loc efemerului. inefabilului. neangajării. conștiinței autentice, neîncorsetate de nevoia clipei imediat următoare prezentului. dar cum ar putea dorința mea de statornicie să se alăture ... lipsei tale de această nevoie? cum?

 Am scris o poezie. În engleză.  Pentru că așa era contextul programului prin care am ajuns să o scriu. O las mai jos. Se numește Think air . How would our life look like  if the air were to have colour? The only constant before our eyes would be the thing  that both divides and unites  our daily routines and interactions. Being able to interact with the invisible would make a binder of people who can no longer see or be seen out of thin air.

Oh, dar cât timp ne petrecem pregătindu-ne pentru viață! Când am putea, pur și simplu, să ne-o trăim.

mi-e foarte greu să aud niște lucruri, dar mereu am preferat să știu adevărul citesc mult despre aspecte care țin de psihologie, de economie comportamentală sau de funcționalitatea minții noastre. poate prea mult ... și spun prea mult , pentru că uneori simt că mă pierd în teorii, cam tot așa cum alteori simt că mă pierd în gânduri, că mă RATEZ în simțiri. gândesc atât de mult și ofer atâta putere minții mele, încât uit că sufletul locuiește și el un etaj mai jos ... și că mintea nu ar fi putut avea o panoramă așa de frumoasă, de pe terasă, dacă nu ar fi fost aplicată fundația emoțională. nu îmi mai este clar (de) ce și cum iubim. impresia mea de azi este că iubim predestinat, condiționat, înlănțuit. tot ce trăim acum este o consecință a celor trăite anterior, doar că zgarda libertății noastre aparente este invizibilă. despre mâine ... nu știu să mă pronunț ... e dubitabil că voi crede la fel, sau diferit. Depinde. De ce voi face azi.  e foarte posibil să ajung să cred că iubi...

Când este vorba de ceilalți și de relaționarea cu ei, unul din sfaturile cele mai prost înțelese de mine de-a lungul timpul este poartă-te cu ceilalți așa cum vrei să se poarte ei cu tine. Ba chiar aceasta este așa numita regulă de aur a iubirii, care urcă un nivel față de regula de argint nu fă altuia ce nu vrei să ți se facă ție.  Da, lucrurile sunt relative și nu pe rațiuni de amănunt, ci pe unele de fond. Pentru că ce am omis din vedere (neintențional) a fost faptul că ceilalți NU vor să fie tratați așa cum vreau eu, iar eu nu vreau mereu să primesc ce vor alții să primească sau să fiu pusă în postura de a oferi ce au alții de oferit. Această regulă de aur de a face altora ce vrei să ți se facă ție vine pe un fond de presupunere a unui numitor comun al oamenilor, conform căruia ne dorim cu toții să ne fie bine, să fim confortabili în prezența altor oameni, să primim de la anturaje afecțiune, apreciere, bunătate, implicare, atenție. Nu aduc în discuție existența acestui nu...

Dacă nu trăiești la limită înseamnă că nu ocupi suficient de mult loc. National Geographic.

aseară am vizionat un film foarte bun, Killing them softly . foarte bun ca realizare, ca scenariu, joc actoricesc, convenție cinematografică, texte. subiectul, însă și acuratețea prezentării acelei realități stupefiante (la propriu și la figurat) m-a înfiorat încă din prima secvență: oameni cu mici șanse sociale și puține posibilități financiare ajunși în America crizei din 2008 pe căi infracționale aducătoare de finaluri premature de viață: droguri, omoruri, jocuri de noroc, ilegalități, mafie locală. oameni slabi din două motive: odată pentru că nu puteau ieși din propria lor predestinare și apoi pentru că erau șantajabili de către ceilalți din sectă. mi-a ieșit pentru moment din minte faptul că este doar o poveste, doar o convenție , nu viața însăși, nu determinarea noastră de a ajunge ultimativ și fără tăgadă în sferele cele mai joase ale minții și sufletului. deși doar o poveste căreia îi puteam pune oricând pauză și deși doar un ecran către o lume extrem de îndepărtată ... totuși...

Viața cu tine mă trage înapoi ... atât de înapoi, încât mă întoarce într-un timp de dinaintea nașterii mele în care, dacă ar fi să aleg, aș face tot posibilul să ajung să te evit. Dar dacă exact asta s-a întâmplat? Dacă, de fapt, eu am avut ocazia ... dar pentru că nu am putut rămâne indiferentă și pentru că m-a mâncat în suflet un dor imemorial și indefinibil de fericire, acum trebuie să îndur supliciul unei vieți profund neîmplinite asezonate cu mici retușuri de zâmbet? Poate că asta e lecția pe care trebuie să o învăț în viața asta ... că nimeni nu merită înverșunarea altcuiva. Mi-e dor de adolescența derulării benzii casetei cu creionul ... ce lux, ce desfătare, să simți că poți rula și de-rula o coloană sonoră după bunul tău plac...înainte, înapoi ...  Dacă mi-aș derula prezentul? Ei bine, l-aș derula înainte ... nu are rost să ne-faci cele făcute deja. Totul e ca greșelile să nu dureze o viață!   Un copil ... da, un copil. De ce face lumea copii?  Toți - sau da...

"Pentru a înțelege de ce dezvoltările psihice deficitare constituie baza problemelor cu copiii noștri, nu trebuie să ne lipsească o privire mai atentă asupra lumii adulților care îi formează". Cele mai flagrante fenomene actuale despre care am luat cunoștință dpdv știintific, nu doar intuitiv sau empiric, sunt  1. parinții care își consideră copiii drept "mici adulți" și prelungiri ale propriilor personalități  cu care trăiesc prin proiecție sau în simbioză. 2. locurile de muncă la care mamele se simt presurizate social și financiar să se întoarcă după nici 6 luni de la naștere  3. hedonismul și multele pretenții avant la lettre ale multor tineri versus responsabilizarea și nevoia înțelegerii conceptelor de "răbdare" sau  "construcție pe termen lung". 4. sistemele educative "inovative de azi" care pun  pe primele locuri briz briz-urile colorate de pe pereții școlii și feedback-ul parinților de la punctul 1, pentru a face școala  fun și ...

A trecut ceva timp de când a prins contur curentul care ne invită pe toți să fim vulnerabili, să ne arătăm autentici în tot ce e mai dureros și urât în noi, să ne dezgolim de prejudecăți și măști pentru a ne arăta în plinătatea celor care suntem de fapt mulți din noi: suflete rănite doritoare de afecțiune. Nu mai știu de când a început exact acest curent și nici nu e important acum. Însă e important unde ne-a adus. La dezvăluiri personale detaliate inutile, futile, necerute și oferite gratuit, uneori chiar împinse în viața noastră, a celorlalți, provocatoare, oportuniste și din păcate, profund manipulatoare. A te arăta slab dezarmează. Sigur. A te arăta slab crează empatie. Sigur. A te arăta slab invită la compasiune și dialog.  Sigur, știm. Am crescut fără părinți.  Azi e cool să fii slab, neputincios, o biată consecință umană a traumelor din copilărie. Și tot azi cei cool de care aminteam, prin ceea ce fac, iau în derâdere soarta celor care chiar sunt slabi, neputincioși și ...

Care să fie motivul pentru care cei care aleg să nu aibă copii sunt abordați ușor dezaprobator de toți ceilalți: De ce nu ai copii?   Voi cât de des îi întrebați pe oamenii din jurul vostru de ce nu fac lucrurile de care se pot lipsi și cât de des sunteți curioși de motivația de a fi făcut alte lucruri fără de care nu și-ar dori să trăiască?  Eu i-aș întreba pe părinți:  De ce ai copii?  Nu ar fi un pic mai logic să aflăm de ce aceia care au simțit nevoia să-și schimbe status quo-ul, au și făcut-o? Plus, s-ar putea să vedem lumea, brusc, prin lentile noi și mă tem că nu din cele mai comode.

ce criteriu bun pentru a înțelege toleranța este durerea! și câte depășiri de limite autoimpuse sunt obligatorii pentru ca toleranța să devină acceptare!

Nu cred în actorii care joacă teatru în viața reală.

Sunt freelancer de nici doi ani și azi, pentru prima dată, deși am multă treabă, aleg să nu fac nimic și să mă uit la ploaie. Pe pereți. Pe geam. La nimic. Nu e deloc ușor pentru un om cu inițiativă și multe idei ca mine să ai în față un orizont nedefinit de timp pe care să nu îl umpli cu nimic. În care să nu-ți permiți să creezi ceva vizibil. Și nu e vorba de un preaplin aici sau de nevoia impulsivă de a face ceva ... ci de starea firească a minții prin care, odată ce descoperă un fond, simte nevoia imediată de a-i da o formă. Prin care cedează ispitei de a nu-și amâna constatările prin care crește, evoluează, se transformă. Cum alegi să fii liber? În funcție de ce îți transmite stomacul, mă gândesc. E greu să cenzurezi libertatea și să îți procedurizezi sentimentele. Pur și simplu, spui într-o zi: e momentul. Și ridici piciorul de pe accelerația cu care te-ai obișnuit să te ducă înainte. Trebuie să recunosc, mi-a luat un pic mult să înțeleg, să aplic, să trăiesc ce...

Am descoperit azi un joc excepțional care nu doar că schimbă paradigma, dar care mi-a adus aminte de un fenomen social prea ușor de trecut cu vederea. Jocul propune o schimbare profundă de paradigmă pentru că aici cei care câștigă sunt aceia care știu să piardă. Ce amendează extrem de elegant acest demers este, pe de o parte, dorința nestăvilită a oamenilor de a fi câștigători zi de zi și în cât mai multe domenii posibil și pe de alta, nevoia de a deveni mai buni cu fiecare clipă. #nopressure Este un joc ce vede în imperfect un potențial pentru un perfect dezirabil, dar care încă nu-i acolo și foarte posibil să nici nu fie. Cine suntem, ce vrem, cum acționăm, cum gândim, de fapt ? Altfel decât vrem să pară. Avem curajul să spunem lucrurilor pe nume? Iată cum psihologia, natura umană și publicitatea se îmbină într-un produs absolut splendid. Îmi place atât de mult cum acest joculeț a întors modul de a ne uita la lucruri și la noi înșine, încât nici nu mai simt nevoia să îl...

Am găsit unul din simbolurile-simptom cele mai sugestive pentru lipsa mușchiului ordinii sociale din mintea multor români. E de găsit în felul în care ne organizăm în statul la coadă și constă într-o întrebare cheie. Întregul univers din care se desprinde întrebarea cheie ne face să: surprindem istoricul nostru de cozi lungi , care necesită efort fizic (deci nevoia ieșirii din coadă pentru a ne odihni din când în când) ne observăm lipsa noastră de focus , pentru că uneori plecăm dintr-o coadă ca să stăm la alta, totul în numele eficienței individuale din cauza ineficienței colective. anunțăm public în mod tacit că facem înțelegeri neoficiale  știute doar în combinări de noi doi luați câte alți doi și nu în plen, transparent și cu trasabilitate pentru orice nou așezat la coadă depistăm o breșă subtilă care lasă loc incorectitudinii  pe fondul oricărui băgat clandestin în față din cauza lui "dar eu n-am știut" sau "păi unde ați fost până acum? Ce, așa se stă la c...

yesterday's international trends sharing economy (working, sleeping, riding, travelling) sharing is caring lose yourself in the community spread news, ideas, help, actions co-working spaces act global universality expansion live to the fullest știrile locale de azi menține distanța ai grijă de tine rămâi alert menține-ți energia muncește de acasă fii relevant local proximitate contracție și contractare stay alive tomorrow is another day UN photo

Stau și mă gândesc la cum sunt construite apartamentele noastre. Suprafețele locative, nu, așa le zicem? Că asta sunt, suprafețe amenajate pentru a putea sta în ele feriți de natura imprevizibilă. Avem toți sau în marea noastră majoritate, un hol . O anticameră care nu ajută la mare lucru în afară de a nu fi nici una din celelalte camere. Ah, poate fi un depozitar al lucrurilor care nu încap prin dulapuri. Și al papucilor murdari și umbrelelor ude. Apoi vine  bucătăria . Toți mâncăm, nu? Și chiar dacă nu știm sau nu vrem să gătim, cel puțin încălzim niște apă pentru ceai, cafea. Ori clătim o cană sau un cuțit la un moment dat. Ori luăm un suc rece din frigider. Urmează livingul . Sufrageria, în limbaj românesc uzual. Adică acea încăpere în care trăiești. (living = a trăi, nu?). Cum trăiești? Păi stând pe canapea, uitându-se la televizor, citind, facând sport, jucându-te, stând pe laptop sau telefon, purtând conversații. Trăiești cum vrei, știi și poți în acel sp...

- ce zi e azi? - azi.

am redescoperit șahul în plină distanțare socială doamne, cât simbol în acest joc absolut minunat despre strategie, viziune, plan, imprevizibil, echipă, scopuri, ideal, adaptare, reguli. piesele mele favorite sunt pionii ... carnea de tun pe care tinzi să o ignori din lipsa de statut social pe tablă, dar care au o putere fabuloasă dacă își pun capul și lucrează împreună la fiecare joc îmi imaginez fiecare piesă ca pe un personaj epocal ... și fiecare strategie de 3-4 mișcări în avans ca pe un complot între tură, nebun și regină un bal mascat cu reguli și imprevizibil câștig rar, încă ... dar, deși nu mi-am intrat încă în mână total, procesul de reînvățare și recalibrare este o desfătare. reușeșc, însă, altceva: îi scot din sărite pe cei care mă bat pentru că nu cedez nici o secundă și dacă vor să mă înfrângă, trebuie s-o merite. Ha ha!:) am mai descoperit ceva - ce faci în șah spune fără să vrei despre cum te porți în viața reală, mai exact dacă îți socotești piesele...

Și uite așa, după atâta timp, oamenii au ajuns să-și poarte măștile la vedere. Ikon_Grafix/Shutterstock

Am văzut ieri un film oarecare cu bătăi, violență, imagini frumos filmate ... dar nu asta e important, cât mai degrabă o înțelepciune indiană pe care o trec aici sub #notetomyself Nu te îneci pentru că ai căzut în râu, ci pentru că stai cu capul în apă. Mi se pare o vorbă foarte potrivită pentru perioada prin care trecem.