Respiro

Viața cu tine mă trage înapoi ... atât de înapoi, încât mă întoarce într-un timp de dinaintea nașterii mele în care, dacă ar fi să aleg, aș face tot posibilul să ajung să te evit.

Dar dacă exact asta s-a întâmplat? Dacă, de fapt, eu am avut ocazia ... dar pentru că nu am putut rămâne indiferentă și pentru că m-a mâncat în suflet un dor imemorial și indefinibil de fericire, acum trebuie să îndur supliciul unei vieți profund neîmplinite asezonate cu mici retușuri de zâmbet?

Poate că asta e lecția pe care trebuie să o învăț în viața asta ... că nimeni nu merită înverșunarea altcuiva.

Mi-e dor de adolescența derulării benzii casetei cu creionul ... ce lux, ce desfătare, să simți că poți rula și de-rula o coloană sonoră după bunul tău plac...înainte, înapoi ... 

Dacă mi-aș derula prezentul? Ei bine, l-aș derula înainte ... nu are rost să ne-faci cele făcute deja. Totul e ca greșelile să nu dureze o viață!  

Un copil ... da, un copil.

De ce face lumea copii? 

Toți - sau dacă nu toți, mulți - se raportează la copii ca la prelungirile lor în posteritate ... ca la a doua șansă personală la nemurire, ca la antivirusul obligatoriu pentru o viață plină de bug-uri. 

Este ăsta un motiv suficient pentru a nu-i face? Sigur că nu. Așa am fost făcuți și noi, cei care scoatem capul din mulțime și observăm lucrurile de mai sus ... și tot din noi va ieși următoarea generație de copii cu / fără probleme din rândul cărora se vor alege câțiva ce vor ieși din rând.

Ăsta-i rostul pe aici, probabil.

Iar atunci când simți că nu ești parte din el, oricât de limitat și imperfect ar fi, îți aduci aminte de corola de minuni a lumii pe care doar atunci când ești bine cu tine o poți vedea, simți, auzi, mirosi, trăi.