tirania copiilor

"Pentru a înțelege de ce dezvoltările psihice deficitare constituie baza problemelor cu copiii noștri, nu trebuie să ne lipsească o privire mai atentă asupra lumii adulților care îi formează".

Cele mai flagrante fenomene actuale despre care am luat cunoștință dpdv știintific, nu doar intuitiv sau empiric, sunt 

1. parinții care își consideră copiii drept "mici adulți" și prelungiri ale propriilor personalități  cu care trăiesc prin proiecție sau în simbioză.

2. locurile de muncă la care mamele se simt presurizate social și financiar să se întoarcă după nici 6 luni de la naștere 

3. hedonismul și multele pretenții avant la lettre ale multor tineri versus responsabilizarea și nevoia înțelegerii conceptelor de "răbdare" sau  "construcție pe termen lung".

4. sistemele educative "inovative de azi" care pun  pe primele locuri briz briz-urile colorate de pe pereții școlii și feedback-ul parinților de la punctul 1, pentru a face școala fun și pentru că ei le plătesc dividendele. 

5. piața (teoriilor) despre parenting. Nu mai ești un părinte valabil dacă nu ți-ai însușit literatura și atelierele de specialitate care întrețin punctele 1-4. 

6. părinții care trăiesc prin copiii lor pe care îi transformă în surse ale afecțiunii. Este o compensare pentru deprivarea emoțională provenită în viața de adult de la o societate care nu mai are timp de gesturi în goana ei după orice-uri și nimic-uri.

Rezultat? Infantilizarea adulților, narcisismul copiilor crescuți cu "drepturilor de adult" și "fără NU-uri" și hegemonia "domnului Goe". 

Recomand lectura cărții din fotografie. 

E o abordare onestă și curajoasă, aproape revoluționară dacă nu ar fi un tribut adus trecutului recent. 

Iar cazuistica, multidisciplinară și extrem de profundă, desigur. 

Pentru cei care le oferă copiilor lor libertatea înainte de a-i pregăti pentru înțelegerea și asumarea ei, cu siguranță cartea va trece drept o lectură antiprogresistă. 

N-am copii. 

Iar asta mă face să privesc fenomenul foarte detașat. 

Deci, obiectiv.

Îmi lipsește implicarea dată de experiența imediată, încă chiar și așa, recunosc greutatea unui fenomen când o văd și a da naștere unui copil mi se pare actul suprem de asumare și responsabilitate umană.

Eu cunosc (prea mulți) părinți care au ajuns cu copii din întâmplări (ne)fericite, pentru că "îmi doresc un copil", pentru că "așa e normal", pentru că "o să-mi ajute relația de cuplu", pentru că "după aia e prea târziu" sau pentru că "m-ar împlini ca femeie" convinși fiind că "omenirea a făcut copii de când lumea, dacă pot face bugete sau prezentări de companie, cât de greu poate fi să crești un copil?" 

Și apoi, dacă nu îl externalizează bonelor sau jocurilor, află. 

Cam în același timp în care își constată și propriile inadvertențe psihologice pe care și le tratează (sau nu) pe fast forward ca să nu apuce să le dea mai departe copilului.

Oricum le dau.

În spiritul celor de mai sus, reiterez invitația de aici. 

E important să ne știm de ce-urile înainte să dăm cu parul în viitorul celor pe care îi lăsăm în urmă.

Dar până una alta, să citim. 

Măcar pentru a înțelege mai bine niște lucruri, dacă nu pentru a lua niște măsuri noi.

"Daca vom reuși să înțelegem că o relație călăuzitoare, structurantă pentru copii, nu reprezintă o lipsă de respect față de 'personalitatea' lor, ci, dimpotrivă, servește tocmai la faptul de a le da, într-un spațiu copilăresc protejat, posibilitatea de a-și dezvolta de fapt această personalitate încetul cu încetul, vom fi deja cu un pas mai departe decât astăzi".