când vulnerabilizarea devine tactică de comunicare

A trecut ceva timp de când a prins contur curentul care ne invită pe toți să fim vulnerabili, să ne arătăm autentici în tot ce e mai dureros și urât în noi, să ne dezgolim de prejudecăți și măști pentru a ne arăta în plinătatea celor care suntem de fapt mulți din noi: suflete rănite doritoare de afecțiune.

Nu mai știu de când a început exact acest curent și nici nu e important acum.

Însă e important unde ne-a adus.

La dezvăluiri personale detaliate inutile, futile, necerute și oferite gratuit, uneori chiar împinse în viața noastră, a celorlalți, provocatoare, oportuniste și din păcate, profund manipulatoare.

A te arăta slab dezarmează.

Sigur.

A te arăta slab crează empatie.

Sigur.

A te arăta slab invită la compasiune și dialog. 

Sigur, știm.

Am crescut fără părinți. 

Azi e cool să fii slab, neputincios, o biată consecință umană a traumelor din copilărie.

Și tot azi cei cool de care aminteam, prin ceea ce fac, iau în derâdere soarta celor care chiar sunt slabi, neputincioși și biete consecințe umane ale traumelor din copilărie.

Însă opinia publică nu amendează facsimilele, ci le face loc.

Mai mult, mai mult, mai mult.

Atât suntem de tarați? De slabi? De neputincioși? De traumatizați? De needucați? De deposedați de filtre, de discernământ? 

Lucrul în comunicare și credința mea în valoarea filosofică și profundă a adevărului mă fac să văd o tactică josnică și reprobabilă de manipulare în fiecare demers care pornește la premisa nevoii de empatie și compasiune pentru a dezarma emoțional interlocutorul. 

Până acum cei care practicau astfel de intimidări apelau la eliminarea pârghiilor raționale de reacție sau luptă, la canibalizarea imaginii lor prin mișcări de atac.

Acum au trecut la un truc mult mai bine mascat pentru că sondează în suflet și îl păstrează la vedere: atacă prin apărare.

Psihologia inversă a celui căruia un umăr alinător i-ar face mult mai mult bine decât o popularitate dospită pe repede înainte.

Pentru orice inițiativă care pune adevărul în centru (sau care cel puțin s-ar cuveni să o facă), demersul asumării vulnerabilității se cuvine a se produce firesc, gradual, prin onestitate și asumare transparentă și curajoasă.

În contrapartidă, însă, promovarea slăbiciunii în condiții de puternicie sau și mai și, în condiții de lipsă acută de conținut și sub auspiciile unei traume inventate care vânează atenție, devine o ieftină metodă de manipulare care bagă mâna în buzunarul empatiei publice, imoralizează contextul și palmează emoții.

Cu toate acestea, există în continuare demersuri publice reale, însă nu de puține ori ele se sting (dacă nu cumva chiar se pierd) în decorul storytellingurilor goale, forțat propagandiste și în afara spiritului destăinuirilor care să merite atenția, emoțiile și acțiunea audienței. 

Mai nou toți fac storytelling, doar că mulți despre mai nimic, pentru că nu pornesc de la necesitatea unui subiect bun, ci de la nevoia irațională de a crea conținut.

S-a propagat zvonul conform căruia orice poveste pornește de la o tensiune, de la o greutate personală care ajută la creștere, numai că au auzit bârfa incomplet ... căci n-a ajuns la ei și continuarea și s-au blocat acolo cu povestea. 

Iar restul e can can.

Cum diferențiem? 

Cum triem?

Când vulnerabilizarea forțată oportunist de împrejurări riscă să treacă de limitele sănătoase ale autenticității?

• când devine spovedanie publică cu scop de autopromovare. Căci doar spovedaniile propagandistice au nevoie de audiență, validare și adulare.
• când nu are la bază o frică abisală de respingere și eșec, ci mizează pe aprobare și succes sigur
• când persoana care o practică nu are nimic de pierdut, ci doar de câștigat.
• când se așează oportunist pe un fenomen pe val cu ajutorul căruia se poate capitaliza imagine în beneficiul personal
• când devine penibilă și uneori respingătoare prin franchețea unei brutale lipse de decență și bun simț uman și social. Lipsa de șanse nu este un motiv de bravare și nici un stindard de purtat cu ostentație.
• când este un semn clar de lașitate ascunsă prin curaj. Adică atunci când îmbracă lipsa de fond cu o poleială de formă lucitoare. 
• când ceea ce trece drept adevăr este absolut nenecesar. A spune că deși ești slab și arăți superb, îmbrățișezi imperfecțiunea de a balona la carbohidrați, este un nonsens de vulnerabilizare și o jignire a inteligenței auditoriului.
• când ți-ai depășit demult condiția despre care amintești acum ca fiind de cotitură, o duci foarte bine și se vede de la o poștă că doar simți nevoia de a da o știre.

Aș mai sublinia ceva.

Defilarea pe Insta cu durerile și imperfecțiunile personale nu este un semn de curaj, cât mai ales unul al lipsei de filtre și de generozitate în raport cu ceilalți oameni și cu propria persoană. 

Lipsa, minusurile prin care putem trece la un moment dat în viață sunt, într-adevăr ocazii de creștere personală ... pentru că de jos nu te poți duce decât în sus. 

Însă una e incertitudinea reală a zilei de mâine (josul autentic) și cu totul alta e să te plângi de presiunea cumplită a "blestemului" de a fi superb.

Sigur, fiecare suferință doare și e reală pentru cel care o poartă.

Poate cea mai reală.

Dar pentru dramaticii de serviciu care ies în evidență prin falsele dureri, această mascaradă este un delir egocentric.

Probabil că etapa în care ne aflăm acum, o consecință la trecutul recent care ne învăța să fim puternici și să rezistăm indiferent de orice, va ajunge la un apogeu al plânsetelor și minciunelelor teatrale de care, ultimativ, ne vom sătura; urmând apoi a ne aminti că e mai încurajator pe termen lung atunci când reziliența și puterea de a merge mai departe, și nu văicăreala, rămân dezideratele cu motive reale de inspirație.