Ca să nu te pierzi

De ce vorbim urât cu cei apropiați nouă, cu cei de-ai casei, cu familia?

Pentru că dacă am face asta cu șefii, am zbura.

Dacă am face asta cu colaboratorii noștri, am rămâne fără contracte.

Iar dacă am face asta cu prietenii noștri, am rămâne fără anturaje.

Așa că suntem compania perfectă cu toți necunoscuții și neimportanții și facem în așa fel încât să le câștigăm simpatia, respectul, bunăvoința, compasiunea, invidia.

Familia, însă, e acolo să rămînă. Să suporte. Să te accepte așa cum ești.

Așa că dai în ea cu toate armele.

Până se termină.

Ori războiul, ori familia.

Și la fel cum ne ignorăm familiile și apropiații pentru că pornim de la premisa că ei trebuie să ne rămână alături, tot așa ne ignorăm pe noi înșine.

Pentru că, ultimativ, dăm în primul rând în noi atunci când ne îndepărtăm cu pași mici și siguri de autenticitate.

Trăim perioada în care ne lăsăm pe plan secund, adesea stând la rând și "luând lumină" de la cei mai puțin importanți oameni din viața noastră de adulți responsabili: vecinii, influencerii, media, rudele, specialiștii în tendințe, șefii sau colegii de muncă, prietenii sau cunoștințele. 

Le dăm lor ceea ce ne refuzăm nouă înșine, de teama de a nu fi refuzați, judecați, etichetați, puși la colț sau eliminați din grupurile de discuții.

Așa încât, cred că regula de aur a umanității s-a schimbat odată cu secolul XXI din Fă altora ce îți place să ți se facă ție în Fă-ți ție ce îți place să le faci altora.