jocul de-a autenticitatea nu e pentru toată lumea
Am descoperit azi un joc excepțional care nu doar că schimbă paradigma, dar care mi-a adus aminte de un fenomen social prea ușor de trecut cu vederea.
Jocul propune o schimbare profundă de paradigmă pentru că aici cei care câștigă sunt aceia care știu să piardă.
Ce amendează extrem de elegant acest demers este, pe de o parte, dorința nestăvilită a oamenilor de a fi câștigători zi de zi și în cât mai multe domenii posibil și pe de alta, nevoia de a deveni mai buni cu fiecare clipă.
#nopressure
Este un joc ce vede în imperfect un potențial pentru un perfect dezirabil, dar care încă nu-i acolo și foarte posibil să nici nu fie.
Cine suntem, ce vrem, cum acționăm, cum gândim, de fapt?
Altfel decât vrem să pară.
Avem curajul să spunem lucrurilor pe nume?
Iată cum psihologia, natura umană și publicitatea se îmbină într-un produs absolut splendid.
Îmi place atât de mult cum acest joculeț a întors modul de a ne uita la lucruri și la noi înșine, încât nici nu mai simt nevoia să îl încerc.
(glumesc).
Să punem punctul pe i, deci.
Jocul se numește The Loser Game, aparține minunaților de la The School of Life și arată cam așa
Din explicații aflăm că întrebările vizează sinele, relațiile interumane, munca, moralitatea și trupul + mintea.
Cam ce conținem într-o viață plină de om.
Sunt tare bucuroasă de descoperirea aceastei perspective contra-plonjate asupra lumii.
Spuneam că joculețul celor care știu să piardă îmi aduce aminte de un fenomen social care e trecut prea repede cu vederea.
De ce e trecut cu vederea? Pentru că fură pe șest.
Explic.
Este vorba de tipologia oamenilor obsedați de gândirea pozitivă din cognitiv-comportamental, preocupați de a face bine cu tot dinadinsul și de a vedea binele în orice.
Sunt persoane (prioritar femei, căci lor le pasă de astfel de lucruri, bărbații sunt mult mai relaxați) care se pierd în fața ideii de Rău, ca și cum el nu are loc pentru ei în viața reală imediată.
Răul exista numai în basme și ori de câte ori el apare, trebuie tratat cu negare și refuz.
Prin forțarea și mai abitiră a Binelui.
Din punctul meu de vedere, inacceptarea Răului sub orice formă vine el, a greșelii sau a admiterii emoțiilor sau gândurilor nedorite reprezintă un exces din spectrul opus celui pe care îl trăiesc depresivii cronici.
A nega fără drept de apel apariția, chiar și subtilă și ocazională, a unei firești tristeți, sau a dezamăgirii, malițiozității, învinovățirii nedrepte, invidiei, geloziei, furiei și suferinței sub orice formă înseamnă intoleranță la realitate.
Optimiștii care se încadrează în această descriere sunt acei oameni care nu numai că nu acceptă să piardă, dar nu văd înfrângerea nici dacă le intră în ochi.
Pentru că și-au antrenat mintea să o refuze.
De regulă și din cât am observat, se autoeducă în acest fel prin cărții îndoielnice de dezvoltare personală sau yoga vest-europeană (care diferă de tehnica originală asiatică ce are în centru exact ce îi lipsește acesteia de complezență: suferința și acceptarea ei).
Disperare și rătăcire scrie pe ei în clipele dure de eșec inevitabil în care își caută printre sinapse aliați în lupta cu un rău dintotdeauna rejectat.
Sunt glorificatori ai clișeelor ce nu pot trăi singuri și care au jucat teatru cu ei înșiși atât de prost și atât de mult, încât au ajuns să se creadă într-o permanentă audiție pentru rolul vieții.
Care e rolul vieții lor? Să fie aplaudați pentru efortul de a fi falși.
Ei ar vedea în jocul de mai sus "o șansă de a deveni mai buni zi de zi", fără să știe să explice ce înseamnă asta.
Jocul propune o schimbare profundă de paradigmă pentru că aici cei care câștigă sunt aceia care știu să piardă.
Ce amendează extrem de elegant acest demers este, pe de o parte, dorința nestăvilită a oamenilor de a fi câștigători zi de zi și în cât mai multe domenii posibil și pe de alta, nevoia de a deveni mai buni cu fiecare clipă.
#nopressure
Este un joc ce vede în imperfect un potențial pentru un perfect dezirabil, dar care încă nu-i acolo și foarte posibil să nici nu fie.
Cine suntem, ce vrem, cum acționăm, cum gândim, de fapt?
Altfel decât vrem să pară.
Avem curajul să spunem lucrurilor pe nume?
Iată cum psihologia, natura umană și publicitatea se îmbină într-un produs absolut splendid.
Îmi place atât de mult cum acest joculeț a întors modul de a ne uita la lucruri și la noi înșine, încât nici nu mai simt nevoia să îl încerc.
(glumesc).
Să punem punctul pe i, deci.
Jocul se numește The Loser Game, aparține minunaților de la The School of Life și arată cam așa
Din explicații aflăm că întrebările vizează sinele, relațiile interumane, munca, moralitatea și trupul + mintea.
Cam ce conținem într-o viață plină de om.
Sunt tare bucuroasă de descoperirea aceastei perspective contra-plonjate asupra lumii.
Spuneam că joculețul celor care știu să piardă îmi aduce aminte de un fenomen social care e trecut prea repede cu vederea.
De ce e trecut cu vederea? Pentru că fură pe șest.
Explic.
Este vorba de tipologia oamenilor obsedați de gândirea pozitivă din cognitiv-comportamental, preocupați de a face bine cu tot dinadinsul și de a vedea binele în orice.
Sunt persoane (prioritar femei, căci lor le pasă de astfel de lucruri, bărbații sunt mult mai relaxați) care se pierd în fața ideii de Rău, ca și cum el nu are loc pentru ei în viața reală imediată.
Răul exista numai în basme și ori de câte ori el apare, trebuie tratat cu negare și refuz.
Prin forțarea și mai abitiră a Binelui.
Din punctul meu de vedere, inacceptarea Răului sub orice formă vine el, a greșelii sau a admiterii emoțiilor sau gândurilor nedorite reprezintă un exces din spectrul opus celui pe care îl trăiesc depresivii cronici.
A nega fără drept de apel apariția, chiar și subtilă și ocazională, a unei firești tristeți, sau a dezamăgirii, malițiozității, învinovățirii nedrepte, invidiei, geloziei, furiei și suferinței sub orice formă înseamnă intoleranță la realitate.
Optimiștii care se încadrează în această descriere sunt acei oameni care nu numai că nu acceptă să piardă, dar nu văd înfrângerea nici dacă le intră în ochi.
Pentru că și-au antrenat mintea să o refuze.
De regulă și din cât am observat, se autoeducă în acest fel prin cărții îndoielnice de dezvoltare personală sau yoga vest-europeană (care diferă de tehnica originală asiatică ce are în centru exact ce îi lipsește acesteia de complezență: suferința și acceptarea ei).
Disperare și rătăcire scrie pe ei în clipele dure de eșec inevitabil în care își caută printre sinapse aliați în lupta cu un rău dintotdeauna rejectat.
Sunt glorificatori ai clișeelor ce nu pot trăi singuri și care au jucat teatru cu ei înșiși atât de prost și atât de mult, încât au ajuns să se creadă într-o permanentă audiție pentru rolul vieții.
Care e rolul vieții lor? Să fie aplaudați pentru efortul de a fi falși.
Ei ar vedea în jocul de mai sus "o șansă de a deveni mai buni zi de zi", fără să știe să explice ce înseamnă asta.
Iar eu, în raport cu ei și dacă m-aș afla în jocul de mai sus, deși respect dreptul oricui de a fi cum consideră, în mod clar mi-aș declara intoleranța la vecinătatea cu compania lor.
#GataCuPoliticalCorrectness
Comments