Sfintele cadouri iau fața sărbătorilor

Mă uit în jur și văd vestigiile unor caractere frumoase demult îngropate de societatea de consum.

Ne apropiem de sărbători, nu-i așa, poate cele mai frumoase prilejuri din an în care să fim liniștiți (dacă nu putem în rest), generoși (dacă uităm în restul anului), bucuroși de ce ni se întâmplă (dacă ne-am oferit compania unor oameni frumoși și experiențe de care să fim mândri), atenți la ce trebuie schimbat. 

Dar dincolo de orice, cred că sărbătorile sunt un prilej de a simți. 

De a ne simți.

Noi pe noi și noi pe cei din jurul nostru alături de care ne dorim să continuăm să trăim sau pe care alegem să îi lăsăm în urmă, după caz.

Să recuperăm zâmbetele pe care nu am reușit să ni le oferim în celelalte 350 de zile, să tragem niște linii și concluzii, să învățăm din greșeli și din ce ne-a mers bine, să ne zăbovim în suflete pentru a ne găsi pacea și echilibrul.

Nu că asta n-am putea face și în luna iunie, dar nu o facem pentru că societatea nu ne-o cere. Și dacă societatea nu ne-o cere, noi nu băgăm de seamă. Nu s-au făcut încă acele campanii publicitare care să promoveze generozitatea din timpul sezonului estival. Am făcut eu la un moment dat ceva ... oh, ce mult a trecut de atunci! 

În afară de obiceiurile minunate de la țară, nu mai rețin prea bine cum erau sărbătorile de iarnă când eram mică și hai să spunem că nici nu mai e relevant în lumea copiilor de azi. 

În schimb ar putea fi relevant în prezentul adulților de azi care au fost copii în aceleași vremuri cu mine ... dar care cumva, au evoluat diferit. Mă refer la acei adulți de azi (unii părinți, alții nu) pentru care sărbătorile sunt prilejuri de etalare a investițiilor în cadouri care mai de care mai scumpe sau mai branduite.

Gadgeturi, haine, accesorii de casă și viață, orice care să umple golul de care fugim prin folosirea repetată a sfântului card.

Și desigur, acești adulți se transmit mai departe micuților din familiilor lor, pentru care Moșu\" are un singur rol: să îi aducă ultimul model de ... pe care nu l-a primit în restul anului. Sau a celui mai nou lansat model de ... care, ghici ce, fix înainte de Crăciun a ieșit pe piață! Oare de ce? 

Și toate astea construiesc un context social care va genera binecunoscutul determinism-scuză "nu pot să nu-i iau ...... , toți prietenii săi au și se va frustra." 

Să fie pe bogăție, altfel Crăciunul nu e Crăciun.

Sub pom să fie plin, mesele să fie doldora de chestii multe, noi și grele după care trebuie să ne luăm digestivul ... pereții de Facebook și Instagram să urle de poze filtrate care să mimeze fericirea și simțitul bine din aburii ospățului nemaivăzut ... decât anul trecut. Și acum doi ani. Și acum trei.

Disting din ce în ce mai rar discreția, simbolul, gingășia cadoului și prioritizarea a ceea ce cred eu că e cu adevărat important: gestul în sine, statul împreună, discuțiile autentice și experiența de bine. Locul lor a fost luat de PIN-uri puse în slujba unui consumerism de cea mai inautentică speță: cea care are nevoie de lucruri scumpe pentru ca o sărbătoare pe care nu suntem în stare să o simțim, să conteze.

Sărbătoarea poate fi o presiune socială. Oare ce să-i iau să fie OK? Iar de aici încep discuțiile: ce înseamnă OK, suficient de scump, suficient de valoros, să îi placă lui/ei sau își placă ție, să fie inovativ, să fie fun, să fie unic? 

O sursa de stres. Dar oare nu-i prea puțin?

O competiție. Aaah, trebuia să iau mai mult, uite ce a primit de la ceilalți.

Un calvar care mută atenția de la bucurie la o țintă. De la o emoție la un gând. Nu găsesc nicăieri ce vrea. Vai, ce mă fac?

O conformitate nedorită. Dar eu nu vreau / nu-mi permit să îi iau ce-mi cere, de ce nu-și ia singur(ă)?

Un nonsens. Nu îmi place ce vrea, mi-a furat ocazia de a face o surpriză.

O dorință de validare. Șiii, îți place ce ți-am luat? Nu zici nimic.

De Crăciun, fii mai bun! Ați auzit și voi asta, nu? E sloganul fiecărui Crăciun care se pune în practică prin cheltuială. Traducerea liberă a bunătății se reduce la bani puși în slujba ranforsării de statut.

De ce nu ne călcăm în picioare pe donații, pe sponsorizări, pe ajutorul celor incapabili să și-l ofere singuri? Da\" nu așa, cu fală pe social media ca să captăm like-uri și awwww-uri de pițiponci impresionabili de nimic, ci pe bune cu mers și uitat în ochii celor pe care vrem și putem să-i ajutăm. Și sigur, veți spune că nu putem salva toate animalele din pădure și nici nu trebuie ... dar când ne călcăm în picioare pe cadouri de sute, chiar mii de euro sub rezerva lui "ce, trebuie să mă simt vinovat(ă) pentru că pot să îmi permit ce îmi place?", atunci da, cred că suntem și ne bălăcim fuduli și micuț în primitivismul unui provincialism despre care spunem zilnic cum nu ne merită.

De ce nu putem lăsa sărbătoarea să fie sărbătoare și atât? De ce trebuie să o stricăm și pe ea, cum stricăm atâtea alte momente din an pe care, teoretic, le recuperăm la finalul lui? 

Nu am idee ce e bine și ce e rău. Nici ce e corect sau incorect. Și nu sunt aici să dau verdicte.

Dar uite, de exemplu, țin minte că acum un an, după o vizită de câteva zile pe care i-am oferit-o cu drag cuiva care a stat la mine în loc să își plătească un hotel, mi-a lăsat cadou un caiet dictando de 30 file. Poate n-ați înțeles, așa că repet: un caiet dictando de 30 de file. Preț mediu 10 lei (TVA inclus). Vorbim de o persoană cu suficiente posibilități financiare, dar cu o educație și viață gândită in spiritul călătoriilor și navetelor continue. M-am simțit ofensată și nedreptățită în așteptările mele culturale și chiar țin minte că mi-am zis: cum, frate, după 4 zile de stat moca îmi lasă un caiet?? Am zăbovit mult pe tema asta până mi-am dat seama de condiționarea gândirii mele captive în niște așteptări și de firescul relaxat și asumat al gândirii vizitatorului meu. El era mulțumit ca a făcut ce i-a gândit conștiința. Eu am rămas prinsă de niște așteptări care au condus inevitabil la o judecată de valoare. Eu mi-aș fi arătat altfel aprecierea, probabil. Dar daca pornim de la ideea că a fost plăcerea mea dezinteresată să îi ofer apartamentul, despre ce (așteptări) vorbim? 

Cadourile de Crăciun ajung să fie la fel de nenegociabile precum afinitățile politice sau religia, iar dacă îndrăznești să ieși din formalism, pari meschin. 

E Crăciunul, merit ce vreau eu și cu asta basta. Iar cine nu mi-l oferă, nu mă apreciază.

Cadourile nu au rolul de a impresiona decât dacă noi, cei care le oferim, simțim nevoia proprie de a impresiona și de a culege laudele și copleșirea celor care ne primesc auto-ofrandele.

Putând fi ori simboluri decorative, ori lucruri foarte pragmatice, cadourile nu trebuie să ne oblige la un credit de la bancă pentru a ni-l permite, dar nici o rutină de conveniență obligatorie și neimportantă. 

Să nu uităm și de polemica nesfârșită despre cui trebuie să-i placă / folosească cadoul: celui care îl oferă, celui care îl primește, ambilor?

Mai mult, cadourile obiecte, atunci când experiențele autentic frumoase lipsesc, nu fac decât să încerce să compenseze pentru ceva ce nu-i acolo. 

Valoarea unui cadou nu e dată de prețul lui.

Odată ce eliminăm din discuție problema banilor, vom avea sărbători mai mișto. 

Dar până să fie așa, vor fi mai întâi incomode, pentru că va lipsi efectul calmant, liniștitor al obiectelor însuflețite care vorbesc în numele sufletelor noastre mute.

Cadourile au rolul de a arăta că ne-am gândit cu drag la cel / cea căruia / căreia i-l oferim. Atât. 

Ca să ies din chingile atât de strânse ale acestui obicei, probabil anul ăsta va fi ultimul în care voi oferi / accepta cadouri. Acțiunea asta îmi fură prea multă energie și mă reorientează spre ce e foarte puțin important: orgoliul. Deși îmi place gestul în sine, simt că pentru alții nu valorează nimic dacă nu se pliază pe așteptările lor, iar a oferi este în primul rând despre alții, nu? ... așa că de ce aș continua?