Stenograma unei clipe

     Singurul univers cu adevarat dinamic si cu un extaordinar spatiu de extindere pe parcursul fizic al unei vieti de om este creierul. In fiecare secunda ne trec prin minte zeci, sute de informatii, ganduri, framantari, analogii automate, feedback-uri, strategii, intrebari fara raspuns, raspunsuri la intrebari nepuse, strigate, ce mai? urlete, plansete, hohote de ras, amuzamente infundate. Toate ne tranziteaza fugitiv fara ca noi sa constientizam decat poate o particica infinitezimala. Ce manifestare jurnalistica de exceptie ar fi sa le putem pune pe toate in ordine, sa le sintetizam, sa le analizam, sa le dezavuam, sa le negam si ulterior sa le reconfirmam...Ma intreb, oare daca am putea face asta ne-am vedea altfel in oglinda? Sau cumva rostul de a nu le putea inghesui intr-un pumn este tocmai acesta, sa ne multumim doar cu pestii mari care nu trec de ochiurile navoadelor?

     Cate am putea insira pe foaie...as vrea sa...m-as duce la...as vorbi cu...as zice ca...mi-as lua inima in dinti si as...cred ca...nu cred ca...daca ar fi dupa mine, as...

     Stiinta ne spune ca atunci cand intr-adevar putem face asta si cand ni se revela totul nu mai avem hartie...este cu cateva secunde inaintea marelui final.

     Dar pana atunci...ce se intampla? De ce se pierd 99% din ganduri, unde zboara, de ce nu devin realitati, de ce nu le putem prinde de picior sa le spunem "stai sa te incerc! nu fugi!"? Pentru ca sunt prea multe. Desi poate constitui drept o consolare faptul ca nelimitarea exista, fara triere am fi niste harababuri cu ochi.