Balans

     Cum se face ca de multe ori realitatea se poarta cu noi precum in jocurile mecanice in care uiti semnificatia butoanelor? Vrei sa iti directionezi masinuta, si apesi butonul albastru stiind ca o vei lua la dreapta. Surpriza: masina o ia la stanga. Apesi apoi pe cel rosu, in speranta ca macar acum ai nimerit directia dreapta. Aiurea, masina merge cu spatele. Treaba asta te debusoleaza si te pierzi, nu mai intelegi nimic. Iti vine sa innebunesti. Numai tu detii telecomanda si totusi singurul impuls este sa dai cu ea de pereti. Pentru ca toate corelatiile functiuni-culori s-au reconfigurat fara sa te anunte nimeni in prealabil. Si te trezesti in situatia in care nu iti doresti decat ca ceea ce gandesti sa se transpuna in realitate. Astfel ca singura posibilitate o reprezinta re-invatarea lucrurilor deja presupuse a fi stiute. Apesi usor albastru si vezi incotro o ia masina. Iti notezi ca sa nu uiti. Din cand in cand reapesi albastrul pentru a verifica informatia. Se verifica. Dar stii ca nu va ramane valabila decat atata vreme cat va persista nebuloasa de fond care de principiu nu te lasa sa te concentrezi la ce e esential: fiecare culoare inseamna o directie. Si acest mini-sistem informatic iti este cunoscut si nu iti ridica probleme. Stii totul foarte bine, nu esti omul care sa se piarda cu firea. In afara momentelor in care ai scapat cu un picior (cel de-al treilea, mental) in groapa, creierul ti se cutremura de la impactul puternic si informatiile ajung sa se suprapuna si intercaleze mai ceva decat calotele glaciare. Nu prea ai ce face, astepti sa treaca groapa, sa iti revii la starea adevarurilor fara dubiu. Nu poti grabi procesul, nu te lasa groapa.