Cam enervant

    Nu stiu cum se face dar de cele mai multe ori in momentele in care ai impresia ca stii totul de fapt stii cel mai putin. Daca nu cumva chiar nimic.

    De ce cand lucrurile par a o lua pe un traseu normal este nevoie ca realitatea aparenta sa devina o simpla impresie si singurele certitudini pe care le ai sa o ia la fuga?
    Este un sentiment foarte enervant. Ai vrea sa intrebi. Ca sa afli. Ca sa nu mai fierbi.
    Deci? Ce faci in situatia asta?

    Pai...nu intrebi, oricum nu ti-ar spune, nu? Doar tine de frumusetea jocului de sah in care stii doar scopul adversarului de a-ti tinti regele. Dar manevrele...ce regal! Uneori, chiar daca esti pus la pamant, poti inca sa admiri un joc perfect (daca se dovedeste a fi asa) al celui care te-a terminat.

    Cum ar fi sa auzi "o sa mut nebunul astfel incat sa eliberez tura si din trei miscari te fac sa muti regina din pozitia de scut al regelui. Mutand regina, calul meu - pus din timp acolo - va crea situatia de sah mat."
    De departe cel mai enervant ar fi sa cunosti exact ce vrea sa faca adversarul si sa nu poti riposta in fata unui joc dovedit imbatabil. Doar pentru ca in dezordinea ta principiala, tu ai piesele pozitionate complet alandala pe tabla. In timp ce celalalt si-a gandit tot arsenalul de miscari cap-coada, tu inca te desteptai si te intrebai "hm, sa intru in jocul asta?"

     Asa ca se justifica momentele in care stai si fierbi nestiind ce se intampla de fapt. Si in care ai vrea sa intrebi, sa afli.
     FAPT: Mai bine nu! Este un "ceva nestiut care nu-ti poate face rau".

    Exista un afurisit "si totusi" la mijloc....