Cand, de ce si cu ce drept apelam la interpusi?

     A-ti permite sa spui adevarul si sa te manifesti 100% natural cu persoana din fata ta presupune automat o familiaritate cat se poate de sincera si lipsita de orice tip de inhibitii...dincolo de orice sentiment de amicitie, de iubire, de atasament, presupune familiaritatea ca si cumul de conditii care trebuie indeplinite pentru ca acest confort comunicational si relational sa se instaleze intre tine si ceilalti (prieteni, rude, amici, iubiti, colegi de serviciu).

     A ne manifesta 100% sincer in fata cuiva este genul de interactiune interumana care ne umple sau goleste sufletele - functie de caz, care ne completeaza sau decompleteaza - tot functie de caz, dar care cu siguranta nu ne chinuie si nu ne cere trairi de un anume tip, nu ne costa reactii false, programate sau masluite. Ne descarca. Ne incarca. Ne intareste propriul sine si ni-l reconfirma cu fiecare traie a noastra autentica. Ne ajuta sa fim mai noi insine decat noi insine. Persoanele acestea sunt zonele noastre de confort, sunt zona-tampon intre noi insine, noi insisi si noi insiva (adica intre toate eurile noastre) si au darul de a ne aplana caderea in sine. Ne tin si ne sustin atunci cand noi cadem sau putem cadea precum un copac : drepti dar din temelii.

     De regula (si din pacate) la umbra acestui tampon ne permitem aproape orice si mai mult decat atat, consideram ca ni se si cuvine ca cei de langa noi sa ne suporte ifosele, angoasele, trairile cele mai negativ-intense, pornirile nervoase, nevrozele ... pentru ca avem parte de familiaritatea de care pomeneam, nici nu ne luam ragazul sa ne gandim ca poate a incerca sa ne echilibram sau sa ne temperam prin noi insine nu este ceva imposibil. Poate este chiar conditia in sine de mentinere a acestei familiaritati, ce ziceti de asta?

     Conteaza numai feedback-ul dat de noi, conteaza numai ce ne elibereaza pe noi, nu-i asa? Ma adresez egomaniacilor infantili acum :), celorlalti FELICITARI pentru ca va dati voie sa va pese si nu vi se pare ca daca nu ati face-o, ati rupe din voi! Din nou pentru egomaniacii infantili: Nu va amagiti, "voi" sunteti alcatuiti inclusiv din cei care va ajuta sa fiti voi insiva. Si doar nu vreti sa muscati mana care va hraneste nu? Fiecare proces de descatusare si de revelare a sinceritatilor personale preia automat din energia celui care ne asculta si ne sta alaturi. De ce? Pentru ca ea ne este transmisa si pentru ca deseori fara nici o pudoare o luam crezand ca ni se cuvine, o furam.

     Spuneam mai sus ca a putea sa ne simtim 100% noi insine in fata cuiva ne face sa ne simtim extraordinar. Dar cand ne permitem sa facem asta? Si ce inseamna a ne permite sa fim noi insine? Care este punctul dincolo de care totul devine permis sau mai bine zis, ne permitem orice? Ar fi doua variante posibile din punctul meu de vedere:

•  sa ne permitem familiaritatea intr-o relatie cu cineva inseamna a fi suficient de apropiati fata de cineva incat sa nu simtim nici o retinere in a ne asuma noi insine. Nu trebuie ca aceasta apropiere sa fie pe toate planurile, este suficient ca ea sa fie pe unul din planurile comunicationale. Cand deci se ajunge la acest nivel ne putem da frau liber cu tot ce este atat bun cat si rau in noi. In conditile insa in care cineva in clipele sale cele mai sincere isi manifesta niste trasaturi eminamente negative, altfel reprimate si mascate de un zambet genuin, iar cele pozitive sunt pastrate pentru grupul de cunostinte, de non-intimi, mai poate fi atunci vorba de "Imi permit sa fiu rau cu tine. Te simt aproape!" ? Mai devine pentru confident un privilegiu de a face pe cineva sa se simta in largul lui? Si  in ce masura o astfel de familiaritate mai ramane un deziderat pentru cineva in afara de cel care cauta un destinatar impartial si non-judgemental pentru propriile frustrari, manifestari si lipsuri?

• a doua varianta este cea in care iti permiti a fi deschis si familiar cu cineva doar in masura in care esti convins ca nu il vei mai revedea niciodata. Astfel ca in acest caz fiecare zi devine o cautare a unui chip nou, necunoscut, la fel de non-judgemental caruia sa i te descarci ca si cum ar fi mereu pentru prima data. Ar fi pacat ca in acest caz sa fii omul care are multe lucruri bune de oferit dar pe care nu le poate impartasi cu cei din viata lui considerand ca acestia nu le merita. Este cazul extrem in care simti ca te irosesti cu anturajul in care te invarti, cu rudele tale, cu iubita ta etc, la fel cum ai considera ca fiecare gest bun pe care l-ai putea oferi oricaruia dintre acestia ar fi de asemenea irosit. Si atunci oferi bunatate la intamplare. Oricui ar putea  sa o merite. Nu stii insa daca o merita, nu faci preselectie, te ghidezi dupa priviri. 

     Am amintit* in mod evident doua cazuri extreme, absurde si de nedorit (oferi lucruri bune doar strainilor si lucruri rele doar celor mai apropiati)  de la care se poate broda orice alta varianta de familiaritate. Cert este ca familiaritatea nu se permite, se merita. Ceea ce inseamna ca trebuie sa dobandesti calitatea de familiar pentru cineva, si aceasta doar atunci cand ai suficient de multe lucruri pozitive de oferit care sa contrabalanseze orice defecte sau atitudini negative. Cel care te-a ales pe tine pentru a te echilibra, cel care te incarca si cel care iti ofera ocazia sa fii tu insuti in siguranta merita sa fie un castigator net.

*metoda reducerii la absurd mi s-a parut mereu cea mai buna metoda logica de a demonstra validitatea unei teorii (mai ales morale).