Lux sau doar ceva firesc?

     Este cel mai mare lux sa poti sa iti permiti sa te indoiesti de cineva atunci cand acel "cineva" crede in tine. Sau cel putin nu se indoieste indiferent de feedback-ul oferit de tine. La adapostul increderii altcuiva, crezi ca ai dreptul, poate si obligatia de a te face ca pui in balanta argumentele pro cu cele contra, dreptul sa te crezi destept, sa o lalai, sa te gandesti si apoi sa te razgandesti, sa zici "da" pentru a avea de ce sa zici "nu" si invers, sa te bazezi pe speranta altuia cand a ta e de negasit, cand este subinteleasa sau cand nu o cere nimeni. Iti permiti tie insuti sa ai ifose.
      Ca asa se intampla, a primi confirmari iti da incredere.

      In conditiile astea totusi te miri cand te izbeste clipa in care ti se spune ca nu mai este loc de jocuri. Cu alte cuvinte omul care ti-a oferit incredere s-a saturat de ghimpi si vrea un teren mai putin accidentat. Isi vrea libertatea cu atata ardoare incat nu mai conteaza ca actiunile sale implica riscul caderii tale de pe craca. Nu vrea decat sa se autoconserve. Iar tu? Chiar ai tupeul si indecenta sa te miri? Sa suferi? Sa te chircesti si sa scoti urlete surde ca si cand nu ai nici o vina?
     Da. Si de ce? Este foarte simplu, consideri ca s-a renuntat - indiferent cand s-ar fi intamplat asta - prea usor la tine. Crezi ca meriti mai mult si punct. Iar a vedea remontarea rapida a celuilalt te duce cu gandul la faptul ca simti, de abia acum, lipsa aprecierii pe care te asteptai sa o primesti, chiar stii ca ea nu a venit, dar totusi nu poti rezona la gandurile astea oricat ai incerca. Faptul ca s-a renuntat la tine functioneaza ca un sedativ care iti adoarme toata increderea in tine. Nu este imposibil sa iti revii, ai vrea chiar sa grabesti procesul dar nu te poti decat multumi sa constati ca timpul isi cere drepturile. Intreb: nu cumva oamenii care te fac sa plangi MAI MULT decat te fac sa razi exact asta inseamna? Ca nu te merita?
     Nu ar strica sa tinem cont de faptul ca fiecare din noi reactioneaza diferit la stimuli identici. Orgoliul nostru este ca la un anume sentiment exprimat sa ni se raspunda cu exact acelasi sentiment. Adica atunci cand plangem noi, trebuie sa planga si ceilalti pentru a fi credibili in fata noastra. Cand noi radem, la fel, restul trebuie sa se conformeze rasului nostru. Este acesta un orgoliu fals sau o dorinta, un deziderat? :)
     Ma surprinde natura umana care atunci cand nu mai primeste oxigenul cu care era alimentata zilnic sau cel putin cel pe care il avea la indemana, nu mai ramane decat cu a adera cu toata fiinta la ideea de oxigen. Absolut toate simturile converg in aceeasi directie care cere, vrea, simte ca  merita, viseaza la oxigen. Nu pentru ca nu poate fara gaz, ci pentru ca il vrea mai mult ca niciodata. Pentru ca il pretuieste, clasic, in special cand nu il mai are sau mai mult, cand i se ia. Si considera ca i se fura fara preaviz.

     Acest lucru ma mira, cu toate ca principial dau dreptate firii umane: simturile si emotiile se dilata fara precedent MAI ALES atunci cand cineva incearca sa le tempereze. Se infoaie si au efect de iele asupra celui care le poseda, de stupefiant. Pe celalalt nu il va mai convinge nimic. De prea mult preaplin si prea multe greseli vazute la tine, nu considera ca el ar mai fi avut cand sa fi gresit cu ceva. Argumentarea actiunilor sale in general si a cedarii la tine in particular isi gaseste suport in nestiinta ta de a aprecia ce ai avut.
      Cam perfid, dar astia suntem toti.