Fizici, chimii, limite si puncte de fierbere
Se spun multe, ni se spun multe, ne spunem multe.
Unele lucruri pot fi adevarate daca stam sa ne gandim la ele serios. Ca de exemplu ca prima dragoste nu se uita, ca ce e al tau e pus deoparte, ca ce ti s-a intamplat in copilarie te domina la maturitate, ca Life is what happens while you're making other plans, ca ochii care nu se vad se uita, ca dragostea invinge, ca ca ca ca ca ca ca...
"Ca ca"-urile acestea sunt chiar motive pentru care uneori alegem la un moment dat. Fie pentru ca le simtim, fie pentru ca le auzim si ne conformam lor. Sunt ca niste mini-reguli, ca un manual nescris de conduita sentimentalo-emotionala.
Pana ieri credeam ca am iubit. Si cum iubirea adevarata este greu de gasit, la fel persoana care sa te iubeasca adevarat, cand te uiti la tine retrospectiv si vizualizezi pe rewind-fast forward episoade din viata cand stii cate ai simtit si de ce pentru o anumita persoana, ai tentatia sa spui ca nimeni nu a iubit ca tine. Cand de fapt realitatea te trezeste si te face sa silabisesti timid ca "nu am mai simtit niciodata mai mult decat atat, a fost maximul meu". Ceea ce nu inseamna neaparat ca ai iubit, ci ca episoadele acelea din trecut sunt maximul la care sufletul, mintea, inima si tu insuti in definitiv te-au lasat sa ajungi. Indiferent de ce simti - pozitiv, negativ, neutru cu tendinte inspre una sau alta - exprimi prin simptome fizice. Te doare ceva, te lasa o durere, te lasa o durere si te apuca alta, iti vine sa versi, simti ca plutesti, te furnica la propriu creierul (ati simtit asta? e senzational :) ), te simti ametit pe cale sa lesini, iti vine sa plangi, iti vine sa razi si asa mai departe. Absolut tot ce simtim la nivelul neidentificabil medical (suflet) se exprima prin anatomie. Si cand toate organele noastre ne scot in strada in anumite momente, nu pot fi combatute de nici una din mini-regulile de mai sus.
Intrebarea este : daca atunci cand simti ceva foarte puternic fata de cineva la care tii enorm, si anatomic al tau corp se manifesta in mod constant prin vertij si senzatie de lesin ca asa poate el, cum si cand mai apuci sa iti declari (faptic sau verbal) dragostea fata de el/ea? Umbli cu perfuziile de glucoza dupa tine?
Intrebarea de mai sus poate fi reprodusa astfel: cand sentimentele si atasamentul fata de cineva te rascolesc in mod constant, iti creeaza puseuri de tensiune, te domina emotional prin simpla-i prezenta, asta inseamna in mod necesar ca doar alaturi de persoana care a nascut astfel de reactii in tine te regasesti? Sau este persoana care prin binele dorit in doi a atins raul tau personal ? 1+1=2, stie si copilul de scoala primara. Ce afla mai tarziu este ca in viata emotionala 2 nu se regaseste niciodata in mod absolut, si ca daca el este unul din 1, celalalt 1 il va conduce la un 2, la o relatie de cuplu. Care ramane, la modul absolut, in abstract. El ramane 1 toata viata. Si 1-ul lui personal la fel. Viata in doi nu este un aliaj perfect, nu exista o contopire uniforma prin topire la o temperatura inalta (=febra, daca vreti). Si "el" si "ea" raman metale de sine statatoare toata viata, cu o rezistenta mai mica sau mai mare la mediul exterior. Dar raman metale cu proprietati proprii. Sau ar trebui sa ramana. Dintr-un motiv foarte simplu: suntem propriii nostri stapani, de personalitate si emotii clar definite in afara ecuatiei! Ce apropie insa metalele sunt: 1.grupa din care fac parte, 2.faptul ca impreuna nu ajung la coroziune, si 3.forta fizica multiplicata prin insumare aritmetica. Si ce le confera proprieteti de aliaj sunt culoarea, luciul, densitatea, greutatea si in final estetica si aspectul. Toti avem nevoie cumva sa ne gasim mercurul care sa ne contrabalanseze starea noastra de agregare predefinit diferita, care sa ne scoata din cum cristalizam in mod normal, care sa ne transforme in aliajul cel mai bun pe care il putem forma date-ne fiind limitele intrinseci. Cu alte cuvinte, sa ne mareasca aceste limite si sa ajungem sa ne topim la temperaturi mai inalte decat am face-o singuri, si mai ales, sa ne creasca coeficientul de conductivitate din punct de vedere emotional (sa fie maxim) si sa ni-l scada (pana la nivelul plasticului) din punctul de vedere al tuturor celorlalti in afara lui 2 din 1+1=2. Cu alte cuvinte? Sa ne stabilizeze functiile vitale elementare la un nivel superior decat am face-o singuri prin instict de conservare. Adica sa ne completeze.
Mini-manualul regulilor emotionale nescrise tradus in reactiile anatomice prin stari fizice de natura agoniei organice de orice tip defineste compusii chimici deveniti instabili doar prin reactie chimica (pentru ca singuri, fara stimuli, nu vom agoniza niciodata!) . Si care ne transforma in amoniacul cu efect exact de amoniac inspre noi insine.
Crezi ca ai iubit...pana descoperi in nari mirosul de amoniac din trecut. Si este suficient un iz subtil, daca ajunge sa te doara organic si chiar sa te doboare fizic este morfina in stare pura! Aici nu mai este loc de ganduri de genul "am gresit, puteam face mai mult, poate ar fi fost altfel daca..." Morfina nu iarta, poate doar ameti simturi. Asa cum iubirea nu te va trage niciodata in jos! Si iti dai seama ca aliajul in care ai crezut era mai slab decat 1-ul pe care il reprezentai tu in ecuatie. Doare? Da. Te macina? Aoleu! Dar lasa si o senzatie de usuratate sufleteasca in sensul in care realizezi ca daca nu ai reusit sa iti maresti limitele (prin forta sporita a lui 2) cel putin ai revenit la ale tale, de 1. Care sunt sigure! A nu recunoaste acest lucru nu presupune decat a te defini prin veriga cea mai slaba a oricarui lant la care ai incercat vreodata sa contribui. Nimic nu este simplu, pana devine. Priviti un copil micut care s-a jucat cu o jucarie care l-a piscat si a cunoscut durerea. Se va mai juca vreodata cu ea? Nu complica lucrurile pentru ca nu este nimic de complicat. Vede limpede. Este mai lucid decat oricare om matur.
Este cert ca fiecare alege cat timp isi aloca pentru a face complicatul sa devina simplu, la fel cum este cert ca a lasa veriga slaba la care te-ai obisnuit sau alegi sa te raportezi, sau viata in definitiv, sa ia decizia in locul tau nu inseamna decat fie ca te declari dependent de o forta exterioara care te consuma dar la care speri in zadar sa te inalte, fie ca iti subestimezi cu buna stiinta tot ce te-a definit, ce te defineste si ce te va defini vreodata. Indiferent de varianta, te anulezi prin asimilare si declari fãţiş in fata (mai ales! a) ta insuti sau a altora, ca te definesc slabiciunile pe care CREZI le ai.
As completa deci zicala mult-uzitata cu Life is what happens when you're making other plans or when you allow yourself to be stuck in the apparently beautiful dance of quicksands.
Frica? O teama care iti da dureri de stomac? Probabil. Dar ce poate fi mai neconcordant cu o viata fireasca decat o portiune de trecut la care speri in prezent, de care esti nesigur pentru viitor si pentru care esti dispus la un intrebat "deci?, da?" raspuns cu "da" sa ajungi sa investesti decenii din viata pentru un ideal conservat undeva in launtrul fiintei tale, din care poate te si hranesti cateodata, dar din care te poti trezi supt de energie si prea tarziu pentru a mai avea disponibilitatea sau posibilitatea de a mai investi in ceva/cineva vreodata? Probabil pana atunci vei fi si uitat ca poti face asta.
Asa ca TE SCOLI LA TIMP DIN FORMOL SI CONTINUI singura viata pe care o poti controla: a ta.
Unele lucruri pot fi adevarate daca stam sa ne gandim la ele serios. Ca de exemplu ca prima dragoste nu se uita, ca ce e al tau e pus deoparte, ca ce ti s-a intamplat in copilarie te domina la maturitate, ca Life is what happens while you're making other plans, ca ochii care nu se vad se uita, ca dragostea invinge, ca ca ca ca ca ca ca...
"Ca ca"-urile acestea sunt chiar motive pentru care uneori alegem la un moment dat. Fie pentru ca le simtim, fie pentru ca le auzim si ne conformam lor. Sunt ca niste mini-reguli, ca un manual nescris de conduita sentimentalo-emotionala.
Pana ieri credeam ca am iubit. Si cum iubirea adevarata este greu de gasit, la fel persoana care sa te iubeasca adevarat, cand te uiti la tine retrospectiv si vizualizezi pe rewind-fast forward episoade din viata cand stii cate ai simtit si de ce pentru o anumita persoana, ai tentatia sa spui ca nimeni nu a iubit ca tine. Cand de fapt realitatea te trezeste si te face sa silabisesti timid ca "nu am mai simtit niciodata mai mult decat atat, a fost maximul meu". Ceea ce nu inseamna neaparat ca ai iubit, ci ca episoadele acelea din trecut sunt maximul la care sufletul, mintea, inima si tu insuti in definitiv te-au lasat sa ajungi. Indiferent de ce simti - pozitiv, negativ, neutru cu tendinte inspre una sau alta - exprimi prin simptome fizice. Te doare ceva, te lasa o durere, te lasa o durere si te apuca alta, iti vine sa versi, simti ca plutesti, te furnica la propriu creierul (ati simtit asta? e senzational :) ), te simti ametit pe cale sa lesini, iti vine sa plangi, iti vine sa razi si asa mai departe. Absolut tot ce simtim la nivelul neidentificabil medical (suflet) se exprima prin anatomie. Si cand toate organele noastre ne scot in strada in anumite momente, nu pot fi combatute de nici una din mini-regulile de mai sus.
Intrebarea este : daca atunci cand simti ceva foarte puternic fata de cineva la care tii enorm, si anatomic al tau corp se manifesta in mod constant prin vertij si senzatie de lesin ca asa poate el, cum si cand mai apuci sa iti declari (faptic sau verbal) dragostea fata de el/ea? Umbli cu perfuziile de glucoza dupa tine?
Intrebarea de mai sus poate fi reprodusa astfel: cand sentimentele si atasamentul fata de cineva te rascolesc in mod constant, iti creeaza puseuri de tensiune, te domina emotional prin simpla-i prezenta, asta inseamna in mod necesar ca doar alaturi de persoana care a nascut astfel de reactii in tine te regasesti? Sau este persoana care prin binele dorit in doi a atins raul tau personal ? 1+1=2, stie si copilul de scoala primara. Ce afla mai tarziu este ca in viata emotionala 2 nu se regaseste niciodata in mod absolut, si ca daca el este unul din 1, celalalt 1 il va conduce la un 2, la o relatie de cuplu. Care ramane, la modul absolut, in abstract. El ramane 1 toata viata. Si 1-ul lui personal la fel. Viata in doi nu este un aliaj perfect, nu exista o contopire uniforma prin topire la o temperatura inalta (=febra, daca vreti). Si "el" si "ea" raman metale de sine statatoare toata viata, cu o rezistenta mai mica sau mai mare la mediul exterior. Dar raman metale cu proprietati proprii. Sau ar trebui sa ramana. Dintr-un motiv foarte simplu: suntem propriii nostri stapani, de personalitate si emotii clar definite in afara ecuatiei! Ce apropie insa metalele sunt: 1.grupa din care fac parte, 2.faptul ca impreuna nu ajung la coroziune, si 3.forta fizica multiplicata prin insumare aritmetica. Si ce le confera proprieteti de aliaj sunt culoarea, luciul, densitatea, greutatea si in final estetica si aspectul. Toti avem nevoie cumva sa ne gasim mercurul care sa ne contrabalanseze starea noastra de agregare predefinit diferita, care sa ne scoata din cum cristalizam in mod normal, care sa ne transforme in aliajul cel mai bun pe care il putem forma date-ne fiind limitele intrinseci. Cu alte cuvinte, sa ne mareasca aceste limite si sa ajungem sa ne topim la temperaturi mai inalte decat am face-o singuri, si mai ales, sa ne creasca coeficientul de conductivitate din punct de vedere emotional (sa fie maxim) si sa ni-l scada (pana la nivelul plasticului) din punctul de vedere al tuturor celorlalti in afara lui 2 din 1+1=2. Cu alte cuvinte? Sa ne stabilizeze functiile vitale elementare la un nivel superior decat am face-o singuri prin instict de conservare. Adica sa ne completeze.
Mini-manualul regulilor emotionale nescrise tradus in reactiile anatomice prin stari fizice de natura agoniei organice de orice tip defineste compusii chimici deveniti instabili doar prin reactie chimica (pentru ca singuri, fara stimuli, nu vom agoniza niciodata!) . Si care ne transforma in amoniacul cu efect exact de amoniac inspre noi insine.
Crezi ca ai iubit...pana descoperi in nari mirosul de amoniac din trecut. Si este suficient un iz subtil, daca ajunge sa te doara organic si chiar sa te doboare fizic este morfina in stare pura! Aici nu mai este loc de ganduri de genul "am gresit, puteam face mai mult, poate ar fi fost altfel daca..." Morfina nu iarta, poate doar ameti simturi. Asa cum iubirea nu te va trage niciodata in jos! Si iti dai seama ca aliajul in care ai crezut era mai slab decat 1-ul pe care il reprezentai tu in ecuatie. Doare? Da. Te macina? Aoleu! Dar lasa si o senzatie de usuratate sufleteasca in sensul in care realizezi ca daca nu ai reusit sa iti maresti limitele (prin forta sporita a lui 2) cel putin ai revenit la ale tale, de 1. Care sunt sigure! A nu recunoaste acest lucru nu presupune decat a te defini prin veriga cea mai slaba a oricarui lant la care ai incercat vreodata sa contribui. Nimic nu este simplu, pana devine. Priviti un copil micut care s-a jucat cu o jucarie care l-a piscat si a cunoscut durerea. Se va mai juca vreodata cu ea? Nu complica lucrurile pentru ca nu este nimic de complicat. Vede limpede. Este mai lucid decat oricare om matur.
Este cert ca fiecare alege cat timp isi aloca pentru a face complicatul sa devina simplu, la fel cum este cert ca a lasa veriga slaba la care te-ai obisnuit sau alegi sa te raportezi, sau viata in definitiv, sa ia decizia in locul tau nu inseamna decat fie ca te declari dependent de o forta exterioara care te consuma dar la care speri in zadar sa te inalte, fie ca iti subestimezi cu buna stiinta tot ce te-a definit, ce te defineste si ce te va defini vreodata. Indiferent de varianta, te anulezi prin asimilare si declari fãţiş in fata (mai ales! a) ta insuti sau a altora, ca te definesc slabiciunile pe care CREZI le ai.
As completa deci zicala mult-uzitata cu Life is what happens when you're making other plans or when you allow yourself to be stuck in the apparently beautiful dance of quicksands.
Frica? O teama care iti da dureri de stomac? Probabil. Dar ce poate fi mai neconcordant cu o viata fireasca decat o portiune de trecut la care speri in prezent, de care esti nesigur pentru viitor si pentru care esti dispus la un intrebat "deci?, da?" raspuns cu "da" sa ajungi sa investesti decenii din viata pentru un ideal conservat undeva in launtrul fiintei tale, din care poate te si hranesti cateodata, dar din care te poti trezi supt de energie si prea tarziu pentru a mai avea disponibilitatea sau posibilitatea de a mai investi in ceva/cineva vreodata? Probabil pana atunci vei fi si uitat ca poti face asta.
Asa ca TE SCOLI LA TIMP DIN FORMOL SI CONTINUI singura viata pe care o poti controla: a ta.
Altfel esti mai slab decat cel slab, si tot ce iti ramane este
 |
| Not waving but drowning... |
Comments