Schimbare de macaz de sine

      M-am intalnit nu de mult timp cu o fosta prietena pe care nu o mai vazusem de peste zece ani de zile si pe care mi-a facut o deosebita placere sa o revad. Si depanand amintiri si vorbind despre prezentul fiecareia dintre noi, am ajuns sa o amintim pe o alta fosta prietena comuna despre care m-a intrebat daca mai stiu ceva. I-am spus ca nu am mai tinut decat foarte fragmentat legatura cu ea si ca nici nu intentionez sa o fac in mod special din cauza unui eveniment neplacut petrecut cand eram adolescente si care pe mine m-a lamurit pentru totdeauna in privinta ei. Raspunsul ei a fost "da, neplacut, dar totusi atunci aveam toti 17 ani".

      Si am stat sa ma gandesc daca intr-adevar sunt o intoleranta notorie care pe baza unui eveniment - fie el aproape dramatic - judeca pentru restul vietii o persoana. Si mai mult decat atat, sa fie oare posibil ca unele dintre trasaturile care par a fi fost definitorii pentru fiecare dintre noi, candva, la inceput de drum prin viata, sa ramana in noi pana la final, chiar daca sub masca unei aparente revizuiri de comportament? Daca fiind copii am manifestat rautate fata de cei din jur, asta inseamna ca ramanem, intr-o oarecare masura, malitiosi, gelosi ori ranchiunosi pentru tot restul vietii? Daca am fost dragutii de pe lume cu prietenii nostri asta ne face sa fim la fel si peste douazeci de ani? Daca am enervat pe toti care ne-au fost alaturi cand nu stiam inca ce inseamna viata, ne-am pastrat oare aceeasi propensiune pentru a-i scoate din minti pe cei care accidental interactioneaza cu noi? Oare daca ne faceam rau cand eram mici - vezi la unii copii muscatul degetelor pana la sange, in ciuda evidentei dureri - ne pastram aprehensiunea de fericire si tendinta autodistructiva cand suntem majori?

      Opinez ca oamenii se schimba intotdeauna si mereu, in functie de anturajul in care se invart, in functie de cum le este influentata identitatea de catre stimulii exteriori lor insile si de normele societale in care ajung sa traiasca. Daca vreunul din noi ajunge sa traisca intr-o societate in care vrea sa integreze si in care este la moda purtatul rochiilor gogosar, atunci in mod automat va prelua aceasta vestimentatie pana la punctul in care va ajunge sa creada ca niciodata nu a gandit altfel. La fel cum niciodata un papuas care vine sa traiasca in Norvegia nu va umbla pe strada la fel de gol, nestingherit si plin de belciuge si culori pe tot trupul ca in tara sa natala. Deci da, dincolo de pavaza care captuseste sufletul si mintea noastra, ne putem modifica felul de a fi in societate, dar nu de a fi in general, pentru ca suferinta, placerea de a trai, durerea, duritatea in comportament, nesimtirea ori teama de nou nu se invata, iar ceea ce a prins la un moment dat samanta in sinea ta va starui.
      Totusi nu cred ca sunt o intoleranta notorie daca eu consider ca speranta in modificari de sine este desarta. Pentru ca voi continua sa cred - pana la proba contrarie, adica probabil pentru totdeauna - ca oamenii nu se schimba ci devin mai mult aceeasi.