Idei in dialog

Mi se pare ironic faptul ca, in definitiv, rolul psihologilor se reduce la a ne ajuta sa ne manifestam cum de fapt stim sa o facem, simtim sa o facem, vrem sa o facem dar ne impiedica societatea.

Mi-au atras atentia doua idei intr-un film, altminteri nici cel mai bun si nici cel mai imprevizibil vazut vreodata, si anume ca pe de o parte, perfectiunea nu poate lua nastere decat prin ceea ce in mod conventional se crede a fi pacat, asa cum ceva nou poate fi creat numai ca rezultat al unui conflict intre doua forte distructive, si pe de alta, ca placerea nu este niciodata ceva simplu.

La fel de interesanta a fost si observatia ca uneori trebuie sa faci ceva de neiertat pentru a putea continua sa traiesti.

Desi filosofic toate cele trei abordari sunt mai mult decat ofertante, nu ma vad in postura de a fi de acord cu nici una din directiile sugerate.

De ce? pai in primul rand pentru ca procesul creator nu trebuie sa implice distrugerea a ceva deja existent (poate doar in masura in care imbunatatirea (noul produs B) = distrugere(a  vechiului produs A) prin inlocuirea rezultata*, proces care insa nu implica extinctia lui A, ci ii poate doar constata inutilitatea) asa cum exista sanse de a crea ceva nou punand cap la cap doua componente pozitive, sau cel mult o parte pozitiva si una negativa (dar nu opuse!). In aceeasi ordine de idei, nu vad de ce numai sferele intunecate, refulate, absconse ori distructive ale fiintei umane pot duce la constructii pozitive. Cel putin sper ca nu :)
Pot admite insa o banalitate-cliseu de tipul: perfectiunea se naste dintr-una sau mai multe imperfectiuni. De ce ar trebui sa vad originile sferei intr-un pacat?

Legat de faptele de neiertat ca singure mobile ale continuarii unei vieti, este posibil sa se intample dar ar fi regretabila, trista si profund emotional-cancerigena o viata noua hranita din viitoarele nopti nedormite pline de remuscari si auto-penitente.

* de tipul "distrugerii creatoare"