Nedumerire oarecum clarificata
M-am intrebat de foarte multe ori daca dragostea adevarata poate fi egoista, daca iubind pe cineva care nu nutreste aceleasi sentimente pentru tine poti accepta (si chiar participa vizual la) decizia de a-l vedea alaturi de altcineva. Oare ce se petrece in noi cand iubim cu adevarat si cand strafundurile noastre cele mai profunde se bucura la fiecare rasarit si apus, dar cand nu suntem noi cei alesi: ii acceptam decizia cu seninatate sau ne revoltam in fata vietii? Putem vreodata sa ridicam din pamant privirea infranta de soarta si sa privim in ochi mai binele decat noi? Ne da sentimentul sincer aceasta tarie? Sau din contra, stopeaza acest impuls masochist? Si foarte important: cine nu poate sa te iubeasca asa cum i-ai fi aratat tu ca se face, iti va cere vreodata sa participi la bucuria vietii sale daca are (si ar trebui sa aiba) convingerea ca iti va face rau?
Da, ma intreb deseori acest lucru, si de fiecare ajung la aceleasi concluzii: ca iubirea adevarata este un sentiment personal si complet care intregeste pana si pe cel care nu se simte iubit, ca sinceritatea emotiei te face sa doresti binele jumatatii sperate indiferent de binele considerat de aceasta ca potrivit, ca nu exista loc pentru egoism si "eu, dar cu mine cum ramane?" intr-o dragoste fara tagada.
Cine vrea binele persoanei care ii domina viata doar daca este alaturi de ea confunda iubirea cu dorinta. Si viata nu prea iarta aceste confuzii, chiar daca uneori le semnaleaza tarziu.
Comments
Nu as putea sa fac o asemenea generalizare; totul depinde de cuplu, persoane, timing, situatie,comunicare pana la urma. Sunt cazuri in care despartirea era inevitabila, persoanele din cuplu fiind doatate cu un IQ corespunzator sa "vada" la rece situatia si sa realizeze ca s-a ajuns la final si atunci fiecare isi continua viata, existand chiar posibilitatea ca ei 2 sa ramana amici- desi nu cred cu adevarat in aceasta relatie- dorindu-si unul altuia tot binele din lume; ei fiind satui de a face pe plac celuilalt si de a-l multumi. Eu una am vreo 2-3 exemple personale de acest gen si iti marturisesc cu sinceritate ca le doresc sa fie cat se poate de fericiti si impliniti si sa gaseasca persoane care sa ii iubeasca si sa ii pretuiasca; eu una nu am reusit aceasta performanta.
Dar exista si altfel de situatii...acelea care dor, care te macina, care te fac sa te trezesti noaptea si sa nu mai poti adormi de teama viselor, acelea care te fac sa pui mereu la indoiala tot ceea ce traiesti; acelea pe care nu le-as dori numanui dar se intampla. Atunci cand unul raneste mai tare, cand pleaca, cand paraseste relatia, iubirea neconsumata, momentele neterminate, cand nu exista o finalitate, cand nu s-a ajuns la saturatie decat poate din partea unuia, sau intr-un moment de neatentie ai uitat sa iubesti la fel de puternic si cineva a aparut exact in aceasta mica pauza a ta. Ce te faci atunci? mai poti oare sa ii doresti tot binele din lume cand inima ta e sfasiata si te intreaba mereu cand se va reface?! iar raspunsul nu poti nici macar sa il inventezi pentru a o linisti? poti oare sa ii zambesti cand il vezi pe strada c altcineva si sa te bucuri pentru fericirea pe care o traieste stiind ca tu te invinovatesti constant pentru plecarea lui? ca tu nu mai poti iubi la fel de tare tocmai pentru ca ti-e frica ca povestea sa nu se repete? poti sa fii fericita pentru el cand tu nu mai ai siguranta ca vei putea fi la fel de fericita vreodata? cand nu ti-a spus nici macar un motiv la plecare, lasand sa se inteleaga orice pentru ca lui nu ii mai pasa?
Da, sunt situatii si de acest gen si atunci pricat de altruist ai fi in general, chiar nu poti depasi conditia de "fosta iubita" si sa te bucuri pentru el; pentu fericirea pe care si-o cladeste peste nefericirea ta. Cu tine cum ramane? cand voi fi "un-damaged?"
Dragostea, asa cum ai zis tu legat de fericire - o analogie din Corinteni- se traieste, se simte, nu se povesteste- da ce pacat este cand nu este impartasita si lasa sa nasca din ea doar demoni.Atunci chiar nu poti sa te gandesti la celalat; aidca ar trebui sa fii superom :) si nu am ajuns atat de departe inca; desi acesta este idealul.
In primul rand IQ-ul se anuleaza complet cand iti pierzi capul din amor. De la cel mai modest inzestrat pana la cel mai destept se produce o uniformizare din acest punct de vedere (ma refer aici la reactia celui "picat in bot" vizavi de cel iubit). Daca reusesti sa fii lucid in relatie, inseamna ca cel mult iubesti, dar cu indragosteala ai o mica problema.
Legat de a doua categorie, a relatiilor care dor. De acord cu toate posibilitatile expuse de tine mai putin cu "intr-un moment de neatentie in care ai uitat sa iubesti". Whaaaat? Cum sa uiti sa iubesti? Acolo, in cuplul de care vorbesti tu e altceva, dar nu iubire. Ce faci din suflet nu suporta contabilizari de tipul "azi am iubit cam subtire, maine tre' sa recuperez".
Legat de cat de mult ne putem bucura pentru cineva iubit desi nu ne este alaturi, imi pare ca expui o relatie bazata strict, sau mai ales pe dorinta si pasiune, pe foc din ala care te mistuie de iti ard pantalonii pe tine -imi scuzi comparatia:)- nicidecum de pornirea intriseca de a fi alaturi de cineva, deci de iubire. "Momente neterminate", "raneste mai tare", "finalitate", "neatentie", "fericirea cladita peste nefericirea ta", din punctul meu de vedere, sunt semnele unei relatii de cuplu care are un final previzibil inca de la inceput. Este genul de relatie nascuta din chimie pura combinata cu o curiozitate vecina cu nebunia, dezvoltata empatic si apoi spiritual pana la zone foarte adanci de suflet, si care apoi decade odata cu acela dintre cei doi care da startul ping-pong-ului cu despartirea. Si da, in acest caz in care eu nu zaresc iubirea pura ci cel mult iubirea pasionala, nu vad loc pentru a dori sincer fericirea celuilalt. Dar asta pentru ca nefericirea ta este alimentata din faptul ori ca celalalt a dat startul si ai pierdut "jucaria", ori ca l-ai dat tu fara sa vrei de fapt, insa efectele s-au produs. Indiferent de situatie, gelozia si orgoliul ranit fata de faptul ca a ales pe altcineva cred ca isi spune cuvantul. Iar eu nu gasesc loc pentru orgoliu cand vine vorba de iubire :)
Ca unii din noi nu asteapta pana gasesc o astfel de sincronizare nu cred insa ca e de condamnat. Nu poti trai o viata vizand, nu? Sau poti?
Relatiile se deosebesc, nu poti sti niciodata ce e cu adevarat intr-un cuplu decat daca convietuiesti alaturi de el; in zilele noastre multi mimeaza fericirea, din pacate. Chiar ieri am avut neplacuta surpriza sa aud de 2 prietene ca au astfel de probleme...au tainuit atat timp acest lucru dar pana la urma bulgarele s-a facut mai mare decat ele si le-a navalit.
Ceea ce este mai trist este sa nu ajungem in situatia"daca nu esti cu cel iubit, iubeste-l pe cel cu care esti". Nu vrem sa treaca timpul dar nici nu vrem sa trecem noi.
Este frumos ce spui tu si iti doresc din toata inima sa iasa asa cum vrei. Eu cred ca este greu; but that's just me. Eu nu mi-am pierdut niciodata atat de tare capul incat sa nu mai stiu de mine; si am fost indragostita, pot sa afirm cu mana pe inima, am suferit apoi am trecut mai departe; de cele mai multe ori cel putin.
O sa vezi ca in ani iubirea de la inceput se schimba si zicala cu dragostea dureaza 3 ani e cum nu se poate mai adevarata pentru mine. Aceasta este cifra dupa care dispar fluturasii si lasa loc unuor noi sdentimente, mult mai stabile in timp. Am ajuns la concluzia ca cel mai bine in viata este sa avem parteneri; un el care este pritenul meu cel mai bun, cu care sa pot discuta orice, stiind ca el nu o sa ma judece. Discutam despre angoasele mele, despre obsesii, despre iubire si despre noi, intr-unmare fel si asta ma face sa cred ca iubirea aceasta este ceva mai bun decat au fost fluturasii.
Oricum vom tine legatura si te astept sa imi povestesti cum este iubirea dupa 3, 5,10 ani :). Eu voi fi aici sa te ascult.