Recurent
Incerc de vreo doua zile sa "atac" in gand o afirmatie a lui Octavian Paler:
Un adevăr pentru un singur om, s-a zis, e un adevăr trist. Un adevăr pentru toată lumea e improbabil, poate chiar periculos. Dar există adevăruri pentru doi oameni, fără de care nicio viaţă nu e completă.
Nu pot. Si nu pentru ca nu sunt eu capabila, ci pentru ca nu am cum.
Comments
O abordare calitativa ar viza identificarea celor mai bune adevaruri care sa asigure completitudinea vietii. Cum notiunea de "cel mai bun" e cea mai subiectiva :), este necesara sincronizarea subiectivitatii celor doi oameni. Ducand spre extrem rationamentul, prin sincronizarea intregii lumi si oscilarea la rezonanta, efectul ar fi mai mult decat periculos, ar tinde catre catastrofal (probabil, lumea s-ar dezintegra sau s-ar transforma). Ce noroc avem ca e improbabil!
In abordarea cantitativa ne putem gandi cate sunt adevarurile dintre doi oameni. De ce sa nu adaugam care este numarul minim de adevaruri necesar pentru o viata completa in doi? Paler lasa, din fericire, deschisa intrebarea referitoare la un eventual numar maxim. E clar ca si aceasta abordare aluneca spre ideea de subiectivitate a adevarului.
Dar daca adevarul nu ar fi subiectiv? In acest caz, cred ca suntem nevoiti sa acceptam ideea de destin. Ce e destinul? O vointa superioara, la care subiectul nu poate accede pentru a o controla/influenta sau intelege; deci, din nou, pare ceva subiectiv (am ametit de la invarteala in cerc). Liviu Rebreanu, in Adam si Eva, si-a imaginat ca doi oameni se nasc din aceeasi stea (adevarul absolut), sunt aruncati pe Pamant si, timp de mai multe existente, sunt (pre)destinati sa-si caute jumatatea, iar regasirea lor sa se mistuie in cateva secunde (o eternitate). La aceasta idee pare sa subscrie si Paler, pentru ca sugereaza ca ne-am naste pe jumatate (incompleti si tristi), iar, o data cu regasirea celui de-al doilea, viata ar fi completa. Destinul pare sa fie un indicator pe drumul catre adevarul absolut, stabilit aprioric. E alegerea omului daca urmeaza calea "indicata" sau isi cauta propria cale. Avem timp sa gresim?!
Dar de ce "nicio viata nu e completa", de ce nu "viata nu e completa", in general? In ce masura doi oameni pe care adevarurile comune ii completeaza mai pot avea vieti diferite?
Daca adevarurile comune se nasc si cresc sau se descopera, ce se intampla pana in momentul maturitatii/descoperirii lor cu adevarurile individuale? Esti trist in doi? Sau, daca descoperi si adevaruri comune, dar nu renunti imediat la toate cele individuale, esti complet si trist (sau complet trist)?! Sau cele comune sunt superioare celor individuale?!
Ce se poate spune despre cercetatorii care isi dedica viata descoperirii adevarurilor acceptabile de toata lumea?!
Paler a fost prudent...
In privinta abordarii adevarului din perspectiva non-subiectivitatii lui, este interesant cum obiectiv = destin. Personal vad destinul ca forma individuala si pur subiectiva de fiintare. Singura parte obiectiva a destinului este insasi denumirea de "destin" (pentru ca nu suporta nuante) dar nu si el ca atare. Si asta daca nu prin altceva atunci prin "fiecare cu destinul lui". Asa ca da, mai degraba as fi de acord cu ce spui tu "deci, din nou, pare ceva subiectiv".
Daca ne nastem incompleti nu stiu, pot doar specula si veni cu propriile pareri, dar cred cu obstinatie in faptul ca viata in doi capata un cu totul alt sens. Chiar daca la extrem si in definitiv suntem tot singuri.
Legat de timpul avut la dispozitie pentru a gresi: destinul, daca este luat in calcul, nu permite greseli. El este si atat. Cel mult ii putem gasi justificari pentru a ne impaca, bunaoara, cu o stare de fapt presupusa de el si care ne displace.
Asadar, propria cale este abordarea opusa celei care presupune destin. Ori, ori.
"Nici o viata" pentru ca cei singuri pot gasi plinatate in tocmai aceasta stare. Exista un sens si in individualitate si solitudine. Un sens, insa, putin diferit de cel gasit in cazul vietii in doi.
Doi oameni pe care adevarurile comune ii desavarseste cu adevarat vor avea mereu un cordon tele/em -patic ce le va mentine legatura vie. Pentru ca astfel de oameni sa aiba o viata separata este nevoie de multa negare si obstinatie alaturi de teama de implinire. O conjunctura posibila, dar nefericita, as zice.
Nu consider ca adevarurile comune ar fi superioare celor individuale sau invers, ci doar ca provoaca accesarea unei alte portiuni de creier si comportament.
Savantii si cercetatorii dedicati fac un cuplu cu propria sete de cunoastere ai autodepasire. Atat.
Consider afirmatia lui O.Paler mai mult nostalgica, empatica, "exersata" si pierduta cu o slaba spre deloc sansa de recuperare ... Este o afirmatie calda si trista, resemnata si romantica. Nu stiu daca as spune prudenta.
"De ce lumea impartita in cupluri de subiectivitati este in mod necesar un pericol? Si mai ales, pentru cine?" - era vorba de "adevarurile" valabile pentru toata lumea, in acelasi timp si la fel, nu despre cele valabile pentru cate doi.
"cred cu obstinatie in faptul ca viata in doi capata un cu totul alt sens." - de acord. Asta incercam sa evidentiez ca esenta a citatului din Paler.
"Legat de timpul avut la dispozitie pentru a gresi: destinul, daca este luat in calcul, nu permite greseli." - era vorba de timpul necesar greselilor facute prin a-ti alege propria cale, ignorand-o (nu neaparat facand contrariul) pe cea indicata de destin, adica exact ce ai scris si tu.
"Savantii si cercetatorii dedicati fac un cuplu cu propria sete de cunoastere ai autodepasire. Atat." - aici am renuntat la perspectiva in doi si am aruncat o privire si asupra adevarurilor valabile pentru toata lumea (pe care le cauta cercetatorii).