De nimic

Stiti experientele acelea de tip stafeta, in care odata ce ai facut ceva ai provocat o noua experienta cuiva cu care interactionezi, si el la randul lui facand ceva, provoaca noi si noi trairi altcuiva si tot asa? Un fel de efect de fluture, dar vazut intr-un mod suta la suta pozitiv. Ei bine, daca a face asta se numeste a trai, cum se numeste atunci pornirea cuiva de a sta singur si de a nu mai interactiona cu nimeni, de a-si avorta orice noua pornire sufleteasca pentru a nu mai umple alte inimi degeaba riscand astfel a si-o goli pe a sa?

Mda, nimic mai crunt decat sa simti in fiecare celula imposibilitatea de a fi vreodata fericit. Fie ca din teama, fie ca din felul tau da a trai, fie ca din incongruenta intre ce iti ofera viata fata de ceea ce simti ca ii dai tu, fie ca din diferenta de standarde, fie ca... Nu mai conteaza motivul, pentru ca senzatia este cumplita,  profund maladiva si creeaza adanci rupturi de viata (daca nu cumva le accentueaza pe cele deja existente); asa cum nu conteaza nici daca treci peste acest moment si zice-se, iti revii, pentru ca daca la un moment dat, in viitor, ajungi din nou suficient de deznadajduit, deziluzionat, dezabuzat, dezgustat incat sa ai din nou acelasi sentiment, nu il re-iei niciodata de la zero, ci de unde l-ai lasat data trecuta, spre deosebire de "revenire" care se face de jos, de la nivelul minus. O viata cu multe sinusuri si tangente la dezamagiri se va pastra mereu un decalaj intre ce ar fi putut sa fie in afara lacrimilor, incruntarilor si nervilor  fata de ceea ce este in urma si din cauza ori datorita lor.