Omul - fiinta sociala

      M-am abonat la newsletter-uri. La muuuuulte. Cateva zeci. Newsletter-uri de la site-uri de promovare a ecologiei si spiritului antreprenorial pana la site-uri care vand obiecte de uz casnic, chiloti, carti, cupoane de reduceri sau stiri din toate domeniile posibile. Si de fiecare data cand ma loghez pentru a-mi verifica mesajele sunt placut surprinsa a constata ca am in inbox cateva zeci de mesaje. Mi se umple inima cand vad ca in casuta personala am mesaje ingrosate care asteapta ca painea calda sa fie citite DE MINE. De mine si numai de mine. Sunt pentru mine. Sunt ale mele. Ma vor pe mine. Ma asteapta zi de zi.

      Ce ignor in prima faza este ceea ce constat la zece minute dupa ce toate mesajele vor fi citite si anume ca mesajele nu asteapta sa fie citite numai de mine, le citesc o tara intreaga, ca nu sunt pentru mine, sunt pentru toata lumea, ca nu sunt ale mele, sunt proprietate publica, ca nu ma vor pe mine, ci doar click-ul meu, ca nu ma asteapta, ci ca doar ma numara la tirajul lunar. 

      Da, momentele in care m-am abonat au fost momentele in care am fost ori extrem de ocupata si eram sigura ca voi uita sa citesc articolele site-urilor respective, ori foarte preocupata in subiectele abordate de ele.

      Momentele in care insa ma bucura sa vad casuta plina si bold-uita sunt cele in care nu am prea multe de facut si in care singuratatea imi tiuie in urechi. De ce? Pentru ca in pauze de indelungi clipe petrecute deosebit, imi verific mail-ul fugitiv astfel: caut expeditori cunoscuti (persoane, nu redactii) si restul selectez in bloc si sterg. Si imi spun in gand ca viata nu se traieste singura!