RALUCA MIHĂILĂ

Din cand in cand imi simt pulsul. Fie in palme, fie in tample, fie in degetul mic de la picior, fie in piept, fie in zona jugulara. Cu putin efort pot ajunge la o concluzie privitoare la lucrurile care imi provoaca o constientizare de sine de acest tip si pot extrage o regula. Incerc pe cat posibil sa ma mentin in jurul evenimentelor care au acest dar si influenta, altfel risc o existenta relativ monotona, insa niciodata in mijlocul lor, pentru ca daca nu te mentii pe sarma, esti devorat! *cu referire la economia heterodoxa care considera dezechilibrul drept starea normala a pietelor si crizele drept inerente lor

Cand prezentul prezent este absent si inspira la abstinenta, totul iti pare degeaba si difera ireconciliabil de prezentul din tine. Un cuplu modern, deci: tu si non-tu. Diferente ireconciliabile. In(con)jurat de "apararea" ostila sau "cand esti singurul copt intre niste acrituri identic-ipocrite" :)

Imi este atat de dor de lucrurile simple, de evenimentele care nu reclama aparente, oboseala, scremete si afisaj in tonuri de capitalism pompos. Imi este atat de dor de sinceritatea firescului desprins din canoanele unei moralitati fara tagada, imi este atat de dor de prietenie, de dragalas, de placerea sincera a destainuirii fara risc, de plimbari limpezi sub clar de luna, de zambete sub raze de soare. Imi este dor de excursii prin lume si descoperiri de nou, imi este dor de copilaria fara griji si de momentele in care nu stiam ca exista "ganduri" si "probleme". Imi este dor de vremea in care aveam vreo cincisprezece ani si ma uitam surprinsa si cumva dezabuzata la cei mai mari decat mine care sufereau din dragoste si carora le-as fi spus "ce-i aia sa suferi din dragoste? iubesti sau nu iubesti, e simplu ". Daaa, exact acea simplitate invocata acum multi ani este cea pe care o reclam acum cu toata fiinta mea. Parerea mea este ca totul in viata a incepu

Uneori ma infioara sa constat cat de bine ne ascundem urmele cand gresim si nu vrem sa se stie. Fiecare minciuna devine un proiect personal care inseamna o perpetua mentinere la minim a zonei de impact (cu restul lumii). Devenim niste mici manageri care fara sa vrea isi analizeaza fiecare miscare, fiecare feedback, fiecare privire, fiecare cuvant, fiecare indice de absorbtie a investitiilor straine directe (adica a impasibilitatii in fata oricarui stimul exterior care ar putea sa ne subrezeasca zidurile de aparare a greselii). Ce nu stiu daca analizam este rata de profitabilitate pe termen lung. Am o vaga banuiala ca ne rezumam la "acum" riscand sa ajungem la un moment dat, insa incert, cu un portofoliu de arierate mult prea mare de gestionat. Exista foarte putine cazuri de piosenie genuina in fata unui pocinog descoperit:)

Mi se pare ironic faptul ca, in definitiv, rolul psihologilor se reduce la a ne ajuta sa ne manifestam cum de fapt stim sa o facem, simtim sa o facem, vrem sa o facem dar ne impiedica societatea. Mi-au atras atentia doua idei intr-un film, altminteri nici cel mai bun si nici cel mai imprevizibil vazut vreodata, si anume ca pe de o parte, perfectiunea nu poate lua nastere decat prin ceea ce in mod conventional se crede a fi pacat, asa cum ceva nou poate fi creat numai ca rezultat al unui conflict intre doua forte distructive, si pe de alta, ca placerea nu este niciodata ceva simplu. La fel de interesanta a fost si observatia ca uneori trebuie sa faci ceva de neiertat pentru a putea continua sa traiesti. Desi filosofic toate cele trei abordari sunt mai mult decat ofertante, nu ma vad in postura de a fi de acord cu nici una din directiile sugerate. De ce? pai in primul rand pentru ca procesul creator nu trebuie sa implice distrugerea a ceva deja existent (poate doar in masura in care im

Baudelaire

...si daca ai putin noroc, vine si revelatia. In cazul meu, am ajuns la concluzia ca nu exista ceea ce se numeste "poseta perfecta". Si nu ma refer aici la compartimentarea ei, pentru ca pe planul asta lucrurile au ajuns relativ clare iar designer-ii si-au cam dat seama de combinatia castigatoare. Insa privitor la marime ... mai este muuuuult de lucru. Si nu pentru ca nu s-a creat poseta potrivita oricarei nevoi - intrucat exista de la plicuri de patru centimetri pana la adevarati saci de piele carati (a se citi "atarnati de") femei dintre cele mai plapande si care isi pierd astfel feminitatea in detrimentul unei bucatoaie de material - ci pentru ca in functie de fiecare marime a posetei nevoile feminine se ajusteaza astfel incat mereu la final, dupa ce isi aseaza toate lucrurile personale "la locul lor" mai ramane cel putin unul care nu mai incape, fie el ruj, carnetel, oglinda, pix sau ce-o mai fi. Recunosc, bunaoara, ca este usor frustrant sa stii ca or

Asa se numeste ceea ce faci cu mana ta. Bine, poti lasa gandul sa te bata pana intr-acolo incat sa ajungi chiar la lucru mecanic daca pui la socoteala ca forta cu care iti deplasezi gandurile si actiunile creeaza consecinte, in timp. Dar cred ca ma abat. Asa, deci lucru manual, ziceam. Si indiferent de rezultat, nu lasa loc de repros, ca doar n-o sa-ti dai cu stangul in dreptul, nu?  :) Home made cheesecake

Prea mare tendinta de a-mi serpui viata, prietenii si cunostintele in jurul unei orbite imaginare care sa fie suficient de indepartata de centru-mi. Pentru ca desi sper, nu mai cred in centripetii care ajung, la un moment inevitabil, sa dea cu parul. Da, ce mare tendinta de a face asta ...si mai ales, ce trista!

Ei rad de mine pentru ca sunt diferita, eu rad de ei pentru ca sunt toti la fel. Care "tabara" o fi mai castigata?

Nu cred ca am cunoscut omul caruia sa nu-i fi depistat unul sau mai multe puncte slabe. Este profund uman sa fii perfectibil si sa ai un calcai al lui Ahile intr-una din sferele cerebrale. Pentru ca de regula de acolo porneste totul. De acolo izvoraste chiar si ambitia, vointa si taria de a trece dincolo de slabiciuni. Pacat insa ca in batalia celor doua armate disproportionate numeric si principial, mereu va invinge cea "rea" pentru ca oricat de multe vicii ai taia de pe lista de trasaturi care te expun public sau nu te lasa sa dormi, mereu va ramane singuratatea ca resursa inepuizabila a vietii. Oricat de mult ti-ai dori sa stai singur si retras de lume undeva in intuneric si abscons, dorinta de a-ti baga cineva lanterna in ochi sau pur si simplu de a-ti intinde o mana, ramane. Iar cand o face, pentru ca aici este problema, singuratatea nu face decat sa ramana in plan secund, ca o stare de fond reprimata. Am nevoie de ajutor. Pentru slabiciunile mele. Si cine nu are nevoi

de Andrei Plesu Mi s-a întîmplat, uneori, să fiu întrebat de prieteni din vest ce este, în fond, ortodoxia. Nici ei, nici eu nu aveam timp pentru ample dezvoltări istorice şi dogmatice. Am ales deci o cale mai curînd anecdotică, pornind de la unele situaţii de viaţă. Una din ele mi-a fost relatată, cu mulţi ani în urmă, de prietenul meu Horia Bernea. O trăise el însuşi. Într-o zi de vară bucureşteană, foarte călduroasă, cu asfalt moale, străzi pustii şi arome incerte, Horia ajunsese, ca din întîmplare, în preajma unei biserici. S-a simţit îndemnat să intre. Ca să se reculeagă, desigur, dar nu mai puţin ca să iasă un timp din bătaia soarelui şi să se bucure de un salutar episod de răcoare. Voia, cu alte cuvinte, să beneficieze simultan de confortul sufletesc şi de cel al respiraţiei destinse, ambele reunite, în spaţiul sacru, prin dubla semnificaţie a Duhului: adiere duhovnicească, însufleţitoare, şi suflare proaspătă, dătătoare de viaţă. Din nefericire, acest elan nobil şi legiti

... inima.        Cand vad oameni care protesteaza in frig, cand vad bolnavi care fara bani nu primesc ingrijirile medicale la care cotizeaza cu varf si indesat, cand vad studenti care asteapta sa fie invatati si in schimb primesc un pumn intre ochi, cand vad ipocrizii de salon de tipul "copiii romi viseaza ce-i lasam noi sa viseze", cand aud pe canalele de stiri, la capitolul 'stiri nationale' numai de violuri si drumuri inzapezite, cand vad ca protestatarii de acum 10-15 zile au fost imprastiati de vreme rea si gardieni indoctrinati de sistem, cand vad ca agricultura e la pamant, cand vad claia incapabila de Igasi, Ialomitieni, Boci, Branze, Sulfine si alti silicati mucegaiti moral, cand vad ca nu mai avem fabrici, cand vad scolarite de cincisprezece ani care se duc la liceu cu buricul gol la minus 20 grade, cand vad supermarket-uri in care toti platesc cu cardul in conditiile in care saracii demult nu mai stiu cum arata cash -ul, cand platesc pana la ultimul banut

Lucrurile de care ne temem cel mai mult ni s-au intamplat deja. Sa fie atunci teama de necunoscut o nimica toata? Ce bine!

sa fii ne-omul care fotografiaza numai lucrurile pe care ar vrea sa le uite sau numai lucrurile insignifiante din viata lor nu cred sa fie intamplator ca tinem minte numai lucrurile placute din viata, punand in felul asta un stop partial in fata trecerii timpului si ridicand un mare zid al iertarii din care ocazional, ne hranim. altfel cred ca demult eram disparuti de pe fata pamantului, acriti de experiente.

Stiti experientele acelea de tip stafeta, in care odata ce ai facut ceva ai provocat o noua experienta cuiva cu care interactionezi, si el la randul lui facand ceva, provoaca noi si noi trairi altcuiva si tot asa? Un fel de efect de fluture, dar vazut intr-un mod suta la suta pozitiv. Ei bine, daca a face asta se numeste a trai, cum se numeste atunci pornirea cuiva de a sta singur si de a nu mai interactiona cu nimeni, de a-si avorta orice noua pornire sufleteasca pentru a nu mai umple alte inimi degeaba riscand astfel a si-o goli pe a sa? Mda, nimic mai crunt decat sa simti in fiecare celula imposibilitatea de a fi vreodata fericit. Fie ca din teama, fie ca din felul tau da a trai, fie ca din incongruenta intre ce iti ofera viata fata de ceea ce simti ca ii dai tu, fie ca din diferenta de standarde, fie ca... Nu mai conteaza motivul, pentru ca senzatia este cumplita,  profund maladiva si creeaza adanci rupturi de viata (daca nu cumva le accentueaza pe cele deja existente); asa cum n

Vi s-a intamplat vreodata sa va treziti dimineata si sa simtiti pana in cel mai launtric coltisor de sine nevoia si dorinta de a spune intregii lumi, cu un mare zambet pe buze, "Buna dimineata!", si sa nu va doriti altceva decat sa contemplati viata, sa luati o pauza din a o trai pe a voastra, invatand putin din cum si-o traiesc ceilalti? Sa urlati "eu am tot trait, ia sa vedem altii ce fac cu timpul lor!"  Nu este o stare care sa dureze mult, dar eliberarea pe care o simti dupa ce ti se confirma ca ceea ce faci este bine, sau din contra, ca tocmai ai invatat ceva nou si ca mai ai timp sa te indrepti, este teribila si nu suporta comparatie!

      Imi recunosc totala dezaprobare fata de persoanele care isi fac un scop in viata din barfa. Nu consider ca a vorbi despre cineva care nu este de fata este in toate cazurile o barfa, ci cel multi ii certifica existenta. Insa exista un prag dincolo de care daca se trece pentru mine se lasa cu scene mentale horror.       Iata insa ca stiinta ne povesteste acum despre rolul terapeutic al celor care imprastie zvonuri, activitate definita drept atragerea atentiei celorlalti asupra comportamentului nepotrivit al unei alte persoane. Dovada rolului benefic al acestei activitati pseudo-intelectuale sta intr- un experiment in care se incearca reactia participantilor la un joc in care unul dintre ei triseaza. Jucatorii care au identificat trisorul au inregistrat niveluri ridicate ale stresului si pulsului care insa reveneau la normal odata cu avertismentul trimis celorlalti in care se atragea atentia asupra jucatorului-problema. Concluzia studiului este ca barfa mentine ordinea sociala si l

Odata identificata cauza, aceasta nu mai poate fi niciodata scuza!

Existam noi. Si exista lumea din jurul nostru. Alaturi de care exista lumea pe care ne-o imaginam noi. Incontinuu si in parelel, toate cele trei universuri se intrepatrund la un nivel imperceptibil ratiunii pure. Si reverbereaza. Cand oare, insa, reusesc a se suprapune perfect toate planurile? Oare cand ne indragostim? Sau cand un vis mult dorit se implineste? Cand ne zambeste cineva drag? Cand, elevi fiind, luam o nota buna? Cand ne spun parintii "Te iubesc"? Cand le spunem noi lor? Cand ne uitam in oglinda mandri de ce am reusit sa realizam in viata? Cand vedem un film bun care ne face sa ne rememoram o parte din viata? Sau clipa imediat anterioara mortii in care ne revedem intreaga noastra viata, in momentele sale esentiale? Nu vi se pare profund ironic sa fie in asa fel faurita viata incat sa ne dam seama de lucrurile importante din ea doar dupa ce nu mai avem ce face? Ce mai poti schimba cand oricum vei muri intr-o fractiune de secunda? Nu mai apuci nici macar sa constat

Scriam aici ca totul in ziua de azi se petrece rapid, ca nu mai avem rabdare sa savuram viata si sa ne savuram pe noi insine, ca totul s-a superficializat si a ajuns intr-un derizoriu nevisat, ca ne-a fost introdus in sange, prin capilarele vietii de zi cu zi, capitalismul si metehnele lui sociale oligofrene. Astazi am aflat ca a fost infectat inca un capitol al vietii noastre: viata de cuplu cu toate etapele ei. Prin prisma unei vechi amicitii  azi mi s-a povestit ritualul mai nou-numitului speed dating. Banuind ce inseamna, cand am auzit am sperat ca am probleme cu urechea interna. Da, exista cupidonii de carton care aduna la un loc oameni ce in mod fortat trebuie sa se cunoasca, sa schimbe impresii si sa "move on". Zece minute per persoana. La final femeia alege cui ii da numele si adresa de e-mail. Am inganat un dorit umoristic, dar sec si descumpanit "Si, cum se procedeaza, se trimite inainte un CV, sau...?" la care mi  s-a raspuns cu "Ah, nu, te inscrii

      Un personaj de film, sus, rezemat de balustrada care imprejmuieste acoperisul unui zagrie nori de zeci de etaje: "Stiati ca teama pe care o simte cineva atunci cand sta pe margine nu este teama de a cadea, ci este teama ca ar putea sari?"        Cand am auzit replica asta, mi-am recunoscut aceasta teama pe care o am de cand lumea cand sunt undeva la inaltime. Extraordinara observatie pe care personal n-as fi stiut sa o formulez. Ce stiam sigur era ca in cazul meu nu a fost niciodata frica de inaltime, dar era cea mai apropiata de temerile clasice pe care le ai cand esti pe o cladire inalta ...Ma bucur ca acum nu mai fac rabat de la ce simt si imi pot formula clar o frica. evitand astfel sa o confund. Da, e pacat sa nu stii de ce iti e frica. Si nu e sanatos. Din acest punct de vedere, ma simt cumva castigata, daca pot spune asta.

Te macina. Te tine nedormit noptile, te urateste si inrautateste, te face sa te intorci pe toate partile in tine, pe tine, cu tine, iti cere o autoamputare a simturilor pentru a putea merge mai departe in viata, te face sa te scremi, sa scancesti niste indescifrabile pe care oricum nu le intelege nimeni dar tu crezi in ele ca in puterea unor firimituri care iti arata drumul de intoarcere, te opreste de la a te uita in oglinda cu anii, nu te lasa a fi, te face sa il formulezi in fraze absconse, interminabile si justificative inutil, doar-doar distrage atentia de la esenta lucrurilor, te face sa te schimonosesti de durere si nesiguranta, sa te adulmeci, gandesti si razgandesti de o mie de ori pana sa il spui cu voce tare. Pe el, adevarul. Si cand colo "How little there is to say when we finally arrive at it."* *Boss

      Oamenii sunt foarte diferiti. Pana aici, totul nou. De la cum mananca, cum vorbesc, cum iubesc sau cum merg pe strada pana la cum se spala pe dinti sau cum se emotioneaza cand primesc un cadou. Pentru ca este mai facil de observat si nu reclama un consum sufletesc prea mare, am ales azi sa observ oamenii din perspectiva mersului pe strada. Am vazut de la ultimii impiedicati pana la cei mai pedanti mergatori . Este interesant sa vezi cum unele persoane aleg - voluntar sau nu - sa paseasca numai cu dreptul pe trecerea de pietoni, cum altii urca pe trotuar cu stangul, altii le fac pe amandoua cu dreptul. Lucrul asta il fac si eu - ori de cate ori intru intr-o casa, intr-un magazin, urc ori cobor o scara, inaintez cu dreptul. Asa m-am obisnuit de cand eram mica. Superstitie. Azi am intalnit mai putini grabiti decat in alte zile; poate pentru ca este vineri si se aplica principiul "daca tot n-am reusit sa fac ce trebuia toata saptamana, de ce sa ma mai obosesc vineri?" Este

      M-am abonat la newsletter-uri. La muuuuulte. Cateva zeci. Newsletter-uri de la site-uri de promovare a ecologiei si spiritului antreprenorial pana la site-uri care vand obiecte de uz casnic, chiloti, carti, cupoane de reduceri sau stiri din toate domeniile posibile. Si de fiecare data cand ma loghez pentru a-mi verifica mesajele sunt placut surprinsa a constata ca am in inbox cateva zeci de mesaje. Mi se umple inima cand vad ca in casuta personala am mesaje ingrosate care asteapta ca painea calda sa fie citite DE MINE. De mine si numai de mine. Sunt pentru mine. Sunt ale mele. Ma vor pe mine. Ma asteapta zi de zi.       Ce ignor in prima faza este ceea ce constat la zece minute dupa ce toate mesajele vor fi citite si anume ca mesajele nu asteapta sa fie citite numai de mine, le citesc o tara intreaga, ca nu sunt pentru mine, sunt pentru toata lumea, ca nu sunt ale mele, sunt proprietate publica, ca nu ma vor pe mine, ci doar click-ul meu, ca nu ma asteapta, ci ca doar ma numara l

Nu voi sti niciodata in ce masura si ale cui apartin lucrurile pe care le fac si gandesc: propriei mele fiinte sau celor cu care am interactionat prin viata. Acum multi ani, incercand sa ma reduc la esenta, am constatat ca nu pot trasa un contur clar acelei farame de adevar pur aflat in izolare perfecta fata de factorii externi perturbatori care de la primele pana la ultimele clipe de viata isi manifesta o clara si proprie influenta asupra a cine suntem si vom fi (fost). Propriul nostru corp este in sine un sistem inchis si presurizat care insa nu ar putea exista in afara comunicarii permanente cu mediul extern cu care incontinuu schimba elemente nutritive . O idee, un gand, o experienta povestita, un zambet, o mimica trista imbibata de durere, o spranceaza ridicata, un cantec auzit la un concert, o nunta, o inmormantare, o poveste a bunicului la gura sobei, orice, sunt asemenea elemente nutritive. Luam de aiurea ce ne este oferit si ne eliminam limitele unde ne este la indemana. Ce ne

Incerc de vreo doua zile sa "atac" in gand o afirmatie a lui Octavian Paler:   Un adevăr pentru un singur om, s-a zis, e un adevăr trist. Un adevăr pentru toată lumea e improbabil, poate chiar periculos. Dar există adevăruri pentru doi oameni, fără de care nicio viaţă nu e completă.  Nu pot. Si nu pentru ca nu sunt eu capabila, ci pentru ca nu am cum.