RALUCA MIHĂILĂ

      Nu este niciodata prea tarziu sa gasesti ceva de care sa vrei sa ramai legat ... cel putin pentru un pic mai mult timp decat iti arata prezentul a fi posibil.       Este ciudat ... pentru ca iti vine sa te intrebi, raportat la momentul anterior celui care se arata a fi critic: "unde dracu' mi-a fost mintea pana acum? Pentru ce atatea frici, atatea angoase, atatea zile innegurate, de unde spectrul unei deprimarii fara scapare?"        Si iti raspunzi simplu si deloc incorect: la dracu'.       Partea proasta este ca nu iti poti da raspunsul acesta inainte de a ajunge in momentul care (cel putin pare a fi) critic; daca s-ar putea, totusi, in mod cert ai scuti nervi, timp si boli. De ce nu poti? Pentru ca nu iti trece prin cap sa te intrebi asa ceva, totul (de)curge atat de firesc si superfluu incat numai ceva exterior tie poate rupe ritmul, iti poate ridica intrebari si dubii, iti poate redirectiona atentia. Tu singur esti incapabil sa te vezi dinafara. Iar cand

      Vezi si nu mai vrei sa vezi cum nonvalorile iti pun pumnul in gura, cum te tin de cap si cum iti indeasa bocancul in falci.       Vezi. Si ai vrea sa iti smulga cineva ochii. Te-ar durea mai putin decat te doare sa constati zi de zi realitatea.       Insa dupa o astfel de oroare ar trebui sa iti extirpe cineva urechile, pentru ca desi nu ii vei mai vedea pe monstri, ii vei auzi. Si dupa ce nu ii vei auzi, vei continua sa le mirosi duhoarea data cu parfum de 5 stele. Si dupa ce vei ramane fara vaz, miros si auz, mai ramane sa te priveze cineva si de simt tactil si apoi sa iti neutralizeze papilele gustative. Si desi te vei afla intr-un intuneric absolut iti va ramane intuitia, intuitia ca nonvaloarea va continua sa isi duca nestingherita existenta manjind tot ce a fost sau va fi vreodata valoros si frumos sub soare. Si poate chiar iti vei dori inapoi simturile in speranta ca te vor ghida cu succes inspre varianta optima si fara dureri de extirpare a celor nascuti sa distruga.     

Nimic mai real decat revederea in ochi a unei iubiri trecute. Nimic mai real decat auzul unor linii melodice incarcate emotional cu amintiri. Nimic mai real decat trairea plenara a unei povesti de amor al carei final este iminent. Nimic mai real decat genunchii inmuiati de fiorul unei re-atingeri care iti aminteste de o fosta inima imbibata pana la inec. Si nimic mai real decat trezirea dintr-o dragoste esuata. Toate, in special pentru ca implica suferinta, se traiesc pana la ultima celula vie din corp. Nu degeaba se spune ca trebuie sa stii sa "cazi" in iubire fara sa te pierzi. DAR Iubirea este un ceva trait din intamplare, nu o chemi, nu te cheama. Se intampla si gata, este un accident fericit al firii. Nu ii datorezi nimic si nu ti se datoreaza! Asa ca in virtutea "zicalei" de mai sus intreb: mai poate fi un sentiment atat de atent gandit si calculat, numit iubire? Sau intra mai degraba la capitolul "realizari personale"?

      Nu poti avea nimic atunci cand iti doresti sa ai ceva anume, cand ai un scop sau mai rau, cand ai déjà ceva la care tii. Din acel moment esti dependent de gestul sau chemarea de a pastra cu orice prêt ceva-ul in numele caruia slujesti.       Spunem adesea “tin la…”, “ma regasesc in …”. Sunt starile in care intram atunci cand alegem alaturi de cine ne dorim sa fim … singuri. In momentul in care nutresti sentimente fata de cineva, cand te simti pus la pastrare in  sufletul cuiva drag, cand te vezi pe tine in ochii sai este inceputul viitorului dilutiei personale. A incepe viitorul in doi nu este acelasi lucru cu a-ti continua viitorul tau, ci inseamna fie a te pune pe tine pe banca de rezerva, fie a te taia in jumatate si a extrage prioritatile top zece la care tii din planurile tale si a le trece pe lista de “viitor comun”. Si pentru a intelege acest lucru nu este nevoie nici macar de a fi facut gradinita.       In ce credeti ca sta marea scofala? In a rezista impulsului de a pun

      Cum iti explici tie sau curiosilor faptul ca nici unul din scopurile care pot justifica o viata nu ti se pare suficient de maret?   Lupa       Stiu, stiu! Explicatia este ca nu gasesti ceva sau pe cineva care sa consideri ca iti merita timpul. Si atunci, din egoism si autoconservare, ti-l aloci numai tie si bati campii.       Si totusi ... a-ti oferi timpul a ceva sau cuiva potrivit nu este pana la urma o deturnare a atentiei (placuta, ce-i drept) de la maretia vreunul scop primordial?       Nu este, oare, alocarea totala a timpului unei anume activitati sau persoane, o redirectionare a oricaror meditatii inspre carpe diem, deci inspre anularea lor?       O intrebare la care nu poate raspunde decat cineva focusat, care ajunge fara sa vrea sa-si traiasca viata cu lupa si simtindu-i pe toate cele cinci* cai esentele cele mai tari, in singura doza permisa de un astfel de context: maxima.       Si in ce context iti manifesti mai profund lasitatea? Cand accepti sta

Cat de recunoscator ramai* cand dupa un nefericit accident conjunctural ramai teafar!  Cat de comoda, cat de confortabila, cat de binevenita, cat de datatoare de energie, cat de plina de inspiratie, cat de facil de trait ti se pare viata atunci cand ai ce pierde! Dar cat de fericit cel ce nu are ce pierde, caci acela nu cunoaste frica! *cui?

      Nu m-am gandit niciodata ca d e f apt cei care aleg  altceva- ul o fac din speranta. Ironic, stiu, dar este totusi vorba despre o speranta.        Ei doar se agata, in ultima instanta, de ceva: fie de un bec care simbolizeaza luminita de la capatul tunelului, fie de o lama de ras care inseamna o simpla rupere de ritm, fie de un glont-ghilotina care sugruma parcursul nestingherit al ... limfei, fie de o curea cu rol de garou si care suprima orice gand negativ de la a ajunge de la creier la inima sau corp.       Este o speranta pentru obtinerea a ceva mai mult decat imediatul lumesc, care dintr-o data nu le mai ajunge. Este cea mai acuta si sincera speranta de natura sa taie, sa detroneze, sa umileasca orice alta dorinta puerila de tipul celor cu care suntem obisnuiti sa cochetam noi, cei carora ne ajunge ceea ce avem, si care nu avem motive sa ne agatam de nimic altceva decat de ce este in imediata noastra apropiere.        Ne dau cel mai bun exemplu pentru ce inseamna sa

      Am observat o noua tendinta (sa fie din catalogul primavara-vara 2011?) in caracterizarea proprie pe care unii si-o fac atunci cand raspund la intrebarea "Si? Ce mai zici, ce mai faci, cu ce te mai ocupi?"       Poate doar atunci cand nu au cu ce sa se laude dar simt totusi nevoia sa o faca, sau poate pur si simplu pentru ca da bine , raspunsul in mare voga si care clar a dobandit rolul de a ne face sa parem mai (semi)docti decat suntem este "A, dar eu nu ma uit la politica sau filme, ma uit pe Discovery, National Geographic, Travel and Living".       Asa ca acum stiti ce aveti de facut pentru a va pune la (binemeritatul) punct audienta care va jigneste profund atunci cand crede din oficiu si intr-un mod absolut incalificabil*, doar prin a va privi in ochi, ca, nu stiu, va delectati cu "Schimb de mame" sau "Horocopul cu Netti Sandu".       Da! Puneti-i la punct pe cei care nu va cred demni de documentare! Mai conteaza ca prin asta va declar

"Principiile sunt uneori cel mai inalt mod de a gandi al oamenilor care nu obisnuiesc sa gandeasca. Cand n-ai idei, faci rost de cateva principii si lucrurile merg de la sine". "La capatul unei vieti care isi are imprevizibilul ei, a ramane cu doua-trei principii este a ramane in mana cu un schelet". "...daca nu mergi spre tinta optiunii tale stiind la un moment dat sa te detasezi de tot, n-ai nici o sansa s-o atingi." "Daca nu-ti minti anchetatorul, te comporti imoral". "Toti aveti in familie pe cineva care a ajuns la o varsta matura: "eu am avut in viata 2-3 principii". Toti au principii! (...) Principiul vine de la un cuvant latinesc ce inseamna, pur si simplu, "inceput". Cuvantul cu care incepe Biblia este "in principio". Principiul e bun in masura in care este o rampa buna de lansare a vietii tale si a judecatilor tale.(...)Daca ai principii, daca crezi in functie de ele, nu mai ai nevoie

Ati visat vreodata cu ochii deschisi? Sau ati simtit ca incepeti sa traiti imediat ce ati inchis putin ochii? 1.Ca si cand totul ar fi ca si cum ti-ai dori. 2.Asta da negare cu buna stiinta. 3.Stii cum stau lucrurile dar 4.preferi sa te minti putin. 5.Este costul platit 6.pentru un     zambet. 6.Nici un cosmar nu dureaza la nesfarsit. Stii asta astfel 5.ca reusesti sa te linistesti. Complet, de toti si 4.toate. Si fara sa iti dai seama ajungi 3.dupa cosmar zambind deja. Un 2.aparent cost transformat 1.in  pe plus. Nu stiu de ce, dar cred ca toti traim o viata formata din numere impare de zile. Vreau sa cred in aceasta frumusete a posibilitatii unei simetrii fata de ziua de mijloc , a unei clipe cu rol detonator, vreau sa cred intr-un clopot Gauss personalizat, intr-un punct central declansator de tip "Big Bang".                                                        

Progresivitate de la o extrema la alta. A avea instinctul animalic si automat* de a te apara in caz de pericol. A te feri in mod constient de pericol atunci cand iti apare in cale. A-ti dori si urmari binele oricand, oriunde si oricum ar fi clipa imediat urmatoare prezentului. A incerca sa identifici pericolul care poate aparea la un moment dat. A zari pericolul din cand in cand, fie din proprie constiinta, fie la semnalul celor din jur. A nu constientiza ca exista posibilitatea existentei pericolelor.  zbang! A-ti fi  indiferent daca exista pericole in jurul tau, conteaza senzatia prezentului. zbang! A nu tine cont de cei din jur cand te atentioneaza asupra vreunui pericol considerand ca este pacat sa nu fii optimist. A evita identificarea pericolelor considerand ca oricum daca este sa apara, vor aparea. A lasa impasibil pericolele sa te gaseasca. A nu te feri de pericol. A te indrepta inspre pericol. A pierde instinctul animalic si automat de a te apar

Exista ceva ce nu va putea fi niciodata descris in cuvinte, exprimat, mimat, gesticulat, aratat, indicat cu degetul. Este un secret bine tinut de catre cei care ajung la el fata de cei care vor ramane mereu in umbra lui, adica la lumina. Este vorba despre VID si plinatatea sa. Si despre a carui binecuvantare poate fi vorba doar ulterior traversarii lui printr-o mutare si introspectie finale fara drept de apel. Sah mat cu tine insuti

Scenariu : te loveste lehamitea. Te uiti in jur, te uiti in jos, te uiti in sus, te uiti in stanga, te uiti in dreapta, te uiti la tine, te uiti in tine, te uiti prin tine. Te tot uiti si degeaba, nu gasesti motivatia pentru a schimba ceva in actuala stare de fapt. Si nu esti las, esti doar dezamagit si plin de oboseala, toropeala, durere si spleen. Intriga: Rupi ritmul si te autocorupi intrucat nimeni nemeritand nimic, cel mai bun lucru este sa continui sa te chinui si mai ales sa ii chinui pe ceilalti.  Daca tie nu iti este bine, macar celorlalti sa le fie putin mai rau, nu acesta este tiparul revelatiei de secol? Pedeapsa mai mare credem ca nu exista. Inainte de a trage cortina, insa, o lovesti inapoi in moalele lipsei de stima. Nu din ambititie, nu din dorinta de renastere, nu din instinct, nu din speranta, ci doa r din ... lipsa de aplomb pentru a cauta alte alternative. Pur si simplu pentru ca asa iti vine. Ar fi dubios sa iti propui sa te iei de guler cu lehamitea

      O cana verde-kiwi, o usa de la intrare, un creion colorat, o cutie de bomboane, o masuta de cafea, o ceasca de ceai verde, un pat, o draperie brodata, un telefon, o cafetiera, o masina de spalat, un caiet dictando, o foaie A4, o lingurita, un aspirator, o ventuza, o crema de zi, una de noapte, un gel de dus, un gand scris, un lipici, o carioca, o carte de munca, o reteta de la doctorul de familie, o migrena, un incarcator, un tirbuson, o trusa de manichiura, o fereastra, un pliculet cu ghimbir, o pereche de cercei, un cadou primit de ziua ta, o lampa, o veioza, un roman politist, un film bun, un ghiveci cu flori, un ceainic, o pereche de blugi, o noptiera, o vaza cu flori, un pulover, un rucsac, un tub cu pasta corectoare, un detergent de vase, un ceas de perete, un portfard, o portocala, o sfecla rosie, un frigider, un pumn de nisip, o iarba pe care te plimbi, un copac la umbra caruia te feresti de soare, un termometru, o adiere a vantului, o tastatura de calculator, un trandafi

      dependenta. Dar evident, ea exista pretutindeni. si tot evident, exista pentru ca altii cred in ea. Dar ma indispune in mod real invocarea ei cand este vorba de un cuplu. Nu cred in dependenta in doi. Cred insa in atasament, cred in iubire, cred in devotament, cred in contopire sentimentala, cred in loialitate, cred in 1+1=1 mult mai complet, cred in dedicatie, cred in amor si emotie cu iz de ceara lichida. Adica topita.        Dar nu cred in       dependente , in special in cele pe care unii dintre noi gasesc convenabil a le justifica drept atasamente virtuoase. A iubi nu este diferit de a fi sau nu virgin: nu este nici o virtute, nici un defect. Ci doar este. Asa cum a iubi nu presupune subjugarea emotionala sau fizica in sensul impus de o dependenta de ordin ierarhic. Nuuuu! Este exact invers ...       Da, nu cred in      dependenta ! Mai ales intr-un cuplu. Cand unul dintre cei doi ajunge sa depinda de celalalt se nasc raporturi de subordonare si se nasc ierarhii

      Datoram destul de mult celor care ne fac sa suferim, sa simtim ca ne pierdem mintile sau sa ne inclestam uneori degetele mainilor. A pumn.       De ce? Pai pentru ca fara acestia si fara sentimentul de goliciune pe care (credem noi ca) ni-l lasa nu am reusi sa apreciem (pentru ca am avea tentatia de a lua drept cuvenit) senzatia de bine oferita de tot ceea ce exista si respira in jurul si in universul nostru si care ar putea redefini acest gol. Prin anularea lui. Pentru ca fara crearea in prealabil a acestui void nu ar mai fi nimic de umplut, nu am fi capabili sa mai tinem apa.       Si totul provine din faptul ca uneori, daca nu simtim ca ne pierdem mintile, nu mai simtim nimic. Am inainta pur si simplu pe trotuarele betonate ale unei vieti sub-mediocre in care activitatea de baza ar consta in lene. Lenea de a ne mai dori sa inaintam inspre cineva sau de a lasa pe altcineva sa inainteze inspre noi.       De nedorit.      

      Nu cred neaparat in teoria ying-yang-ului si a completitudinii pe care o gasesti cand intalnesti sufletul-pereche. Sau ma rog, ma rezerv putin mie insami inainte de a crede 100% in aceasta teorie.       Cred insa in sentimentul revigorarii pe care ti-l da apa rece si proaspata a unei dimineti in care iti incepe o noua viata de 24 de ore.       Asta este completitudinea pe care nu ne mai obosim sa o observam, cautand cai verzi pe peretii vaselor sangvine sufletesti.       Si da, imi doresc o astfel de chiuveta :) .

In fond si la urma urmei...       Cine dintre noi poate hotari ce inseamna a "castiga" o batalie a vietii? In fond fiecare isi poarta batalia sa.       Ce determina o relatie amoroasa sa se transforme prin evolutie sau involutie? In fond dragostea este subiectiva si foarte personala.       De ce avem tendinta de a ne feri de tradatori? In fond ei nu fac decat sa ne mentina permanent in garda.       De ce obisnuim sa ii vizitam (la propriu, punandu-le chiar flori la capatai) pe cei care au ramas printre noi doar cu sufletul? In fond putem fi alaturi de ei si ei alaturi de noi in permanenta. Avem nevoie de confirmarea fizica a apropierii?       De ce unele gesturi, daca nu devin exact asta, gesturi, si raman incremenite in stadiul de idei de pus in practica , sunt egale cu zero? In fond simplul fapt ca au fost zamislite de o minte sau de un suflet ar trebui sa fie suficient.       De ce s-a decis de comun acord ca lumea sa inceapa sa lucreze de dimineata si  doar seara s

"Stam in fata televizoarelor, citim rezultatele meciurilor, cotatiile la bursa si extrasele de cont ca pe tablele legii; verificam notele copiilor, ii cuantificam pe cei dragi si pe noi insine; masuram salarii, terenuri, note, masini, penisuri, busturi, metri patrati, proprietati imobiliare, economii, cartiere, natiuni, orice in afara vitalitatii, care nu poate fi masurata si, in consecinta, e nebagata in seama. Masuram si triumfam sau masuram si ne temem; pierdem in ambele cazuri, fiindca ambele sunt cuprinse pe o scala pe care doar putini o recunosc drept valida. Triumfurile si tragediile pe care noastre sunt munti doar o clipa, pentru ca in clipa urmatoare sa se prabuseasca si sa nu fie altceva decat niste musuroaie de furnici." Luke Rhinehart, "Intoarcerea Omului-Zar"

      Exista doua variante:  fie acceptam (pe fondul unui reflux stomacal acid) ca "toata lumea minte" si atunci tot ce se petrece in jurul nostru sta (asumat) sub auspiciul hazardului moral (adica ne mintim care de mai de care mai abitir); orice potential repros adresat cuiva care ne-a "necinstit" cu un neadevar este astfel exclus!  fie ne luam in spinare angajamentul ca nu vom pune vreodata pe nimeni si nimic (in afara noastra) la indoiala; si ramanem astfel cu "luxul" de a putea reprosa posibilele minciuni.       Ce vrem de fapt? Sa fim fara arme , sau sa ramanem cu luxul uneia singure ? P.S. Pentru frumusetea argumentului si mai ales pentru ca extremele sunt extreme tocmai pentru ca inrameaza si delimiteaza normalitatile, mai a loc loc (cacofoniile fac viata mai frumoasa) unei variante de compromis: ramanerea fara arme in fata singurei alegeri umane care ne poate asigura, fara prea multe incercari, ca  luxul este inutil si supraapreciat.

      Sau "noutati" din seria "ce mai inventeaza astia".      Psihocardiologia este (pseudo?) stiinta care a venit cu aceasta denumire a bolii.       Lista sentimentelor nocive care se pare ca o provoaca este lungă: furia, nervii nestăpâniţi, frica, tristeţea şi mânia. Toate presupun riscuri de care nu suntem conştienţi, la fel ca şi epuizarea, descurajarea şi depresia.      Ce sustin specialistii: "când tristeţea, stările conflictuale, frustrarea sau melancolia durează săptămâni şi luni, ele nu mai înseamnă pentru organism decât un singur lucru - stres. Si în varianta sa nesănătoasă, cronică: sindromul inimilor zdrobite".       Cateva intrebari-medicament: -Ce exigentă avem faţă de noi înşine? -În ce măsură suntem obsedaţi de performanţă? -Ce importanţă acordăm situaţiilor critice? -Cate eforturi depunem pentru a le putem gestiona?      Si ca o parere personala, daca raspunsul la intrebarile de mai sus este caracteristic celor dominati de perfectiune si

      Inca de dimineata, iubire in sus, iubire in jos. Indragosteli, amorezati, pis-pis, tzuc-tzuc, lugu-lugu, gugu-gaga. Siroposenii de la primul pas facut in afara casei, melodii pentru zambete tampe, baloane roz, rujuri roz, pernute roz, imbracaminte roz, felicitari roz, flori roz, femei roz...foarte mult roz. Rozul (ma) enerveaza dar contrasteaza foarte bine cu negrul pe principiul scrisului negru pe alb. Deh, ne diferentiem si noi cum putem.             De ce, de ce nu inceteaza oamenii cu bezmeticia asta la unison? De ce surpriza si freamatul neegalat al unui sentiment devine cerinta odata pe an? M-am saturat de Cupidon pentru ziua de azi, sa mai ramana si pentru restul anului, zic. E pacat sa ne folo/iro-sim in 24 de ore toate rezervele pe care altfel uitam ca le avem in posesie. Le lasam pe post de arme albe pentru atunci cand oile de langa noi (si noi alaturi de ele) primesc ordinul "pe locuri, fiti gata, start!" si dau drumul porumbelului amorezat si vadit beat de

Ciudat sau nu, exista multi oameni (mai) irascibili (decat de obicei) in ziua de 14 Februarie. Ha-ha. Si intamplator sau nu, multi dintre ei sunt cei care sustin ca nu cred in Ziua Indragostitilor. Hi-hi. Oare pentru ca nu au ce sarbatori? Sau poate pentru ca s-a nimerit ca in anul 2011 ziua asta sa le pice in moalele capului intr-o zi de luni, cand oricum nu iti arde de nimic ? Fara hi sau ha, ramane dragut faptul ca exista si stau bine-mersi la vedere alternativele: cei care zambesc sagalnic si complice si in ochii carora poti citi "La multi ani mie!"

Cand ori de cate ori patesti ceva sau "soarta iti fu crunta" pe orice plan al vietii, si cei din jurul tau - amici, iubiti, cunostinte, rude - iti sar imediat in ajutor, inseamna ca il meriti si ca toti care iti sunt alaturi in aceste momente tin cu adevarat la tine, sau inseamna ca esti vazut ca un neajutorat?

Ha!        Aici  aflati ce puteti face cu poza de mai sus.       N-ar fi totusi mult prea simplu?             I-am pune pe toti sa-si scrie numele si am rezolva problema.       Pacat ca se aplica si nu prea.       Dar de dragul experimentului permitem inevitabil judecati de valoare.       Este mai degraba adevarat continutul decat forma, este mai reala caligrafia ideatica decat cea estetica.       Hm? poza homepage-preluare http://www.urbancalligraphy.com

      Sunt intr-o perioada de plafonare ... o perioada in care imi permit sa imi permit sa las totul mai moale, sa nu ma mai agit ...si asta nu pentru ca timpul se dilata sau pentru ca asa ar fi bine, ci pentru ca am luxul ca sunt tanara si pot profita de iluzia desarta (cum se va dovedi ulterior a fi) care alimenteaza gandul ca timpul va trece incet si ma voi dezmorti "la timp".       Nu stiu ce inseamna acest ‚la timp” insa pot considera ca il voi fi aflat in momentul in care pot afirma „uff, era cat pe ce!”. Pana atunci singurele resurse cu care ma pot consola, cu care ma pot intretine pe mine si pe cei din jurul meu, resurse de care de altfel ma pot chiar bucura sunt elanul de a face lucruri, inertia de a sta degeaba si (ne)simtul proportiei intre cele doua.       Pps-urile trimise ca mass-message pe mail-uri, pe facebook-uri, pe twitter-e si alte canale si rigole care culeg apa de ploaie ne indeamna mereu la „fa ce simti”, „ nu-ti irosi timpul, este resursa cea mai de pr

      Dimineata placuta de joi. Soare, ger, atmosfera placuta de iarna adevarata.       Pentru c a c artela de metrou a parut a face probleme dis de dimineata (cu alte cuvinte a expirat) si pentru ca mi-am lasat economiile in banca :) iar afara erau -17 grade Celsius, am decis sa o iau pe jos inspre iubitul birou. Si am luat-o pe jos pana la un moment dat cand mi-am dat seama ca am un bilet de autobuz la mine si ca stiindu-ma ca nu suport sa intarzii (nu in general, ci la birou) am decis sa imi incerc norocul cu autobuzul 301bis din Romana. Mai ales ca trecuse perioada de varf si drumul parea cat de cat liber. Aproximam 10 minute pana la destinatie. Si chiar atat a si fost, cam 10 minute pana la o distanta de 100 metri pana la destinatia mea. Iar cei 100 metri au fost atat de intensi incat am simtit ca o sa iau pe cineva la pumni. O ora petrecuta practic in fata cladirii unde trebuia sa ajung, o ora in care am simtit ca ma ia claustrofobia, o ora in care am facut 100 de amarati de metr

      ar trebui sa existe asigurare in caz de ironie a sortii       La ce ma refer? Pai ... un exemplu ar fi sa primesti, femeie fiind, o invitatie de Ziua Indragostitilor de la un barbat de care poate esti indragostita, pe care poate chiar il poti iubi cu toata inima candva, pe care poate il dispretuiesti, la care tii sau orice alta varianta posibila si diferita de indiferenta, dar care stii ca nu este potrivit pentru tine pentru ca dincolo de a sti ce te face fericita nu si-ar mai acorda ragazul de a-si pune in practica stiinta,  la filmul "No strings attached". Si la care sa nu ai puterea sa spui "nu" pentru ca vezi in aceasta intalnire un nou prilej de a-l revedea. Iti este dor.      Schematic?      Pai: - sarbatoarea iubirii , cica - el, relaxat si stapan pe el, aparent singur si fericit sau nu - ea , cu ceva urme de indragosteala si dezamagire, cu emotii puternice si putin regret pentru nenoroc, cu orice numai fara indiferenta in fata trecutului recent

      Este plin de salvari si sirene - de la ambulantele SMURD care transporta cazurile urgente pana la sistemul limfatic din noi.       Care este diferenta intre institutirea (ori confirmarea) unei stari de urgenta (prin apel la 112) si o simpla respiratie de tip 1-4-2 (un timp inspiri, 4 timpi tii aerul, 2 timpi expiri). Pai diferenta consta in terti, exclusi in cazul al doilea. Si este bine fara terti si fara SMURD. Doar ca fara terti ramanem noi cu noi si cu sistemul nostru limfatic indoctrinat cu toxine . Remediul pentru purificare sistemica? Apa.de.ploaie.cate.doi.litri.pe.zi. Si energie pozitiva. A doua cred ca a devenit monopolul unui "cineva" foarte rautacios pentru ca a prins-o, a luat-o cu totul si nu ii mai da drumul. Sta ascuns. Heeeeiiii!!!! Mai da-ne si noua din ea, nu mai fi rau, pentru ca de la atata apa, singurul remediu care ne-a mai ramas, au inceput sa ne inoate organele si amarul tot nu se ineaca.

      Fiecare dintre noi isi stabileste prioritatile in functie de felul de a fi, de realitatile la care rezoneaza sau in functie de cum vede esentialul.        In viata "lucram cu esente, decantam"*. Si fiecare ramane cu precipitatul pe crede ca si l-a dorit, dar care poate fi...sau nu... * citatul este din filmul romanesc "Declaratie de dragoste" (1985)