Oda lentorii ocazionale

      Sunt intr-o perioada de plafonare ... o perioada in care imi permit sa imi permit sa las totul mai moale, sa nu ma mai agit ...si asta nu pentru ca timpul se dilata sau pentru ca asa ar fi bine, ci pentru ca am luxul ca sunt tanara si pot profita de iluzia desarta (cum se va dovedi ulterior a fi) care alimenteaza gandul ca timpul va trece incet si ma voi dezmorti "la timp".

      Nu stiu ce inseamna acest ‚la timp” insa pot considera ca il voi fi aflat in momentul in care pot afirma „uff, era cat pe ce!”. Pana atunci singurele resurse cu care ma pot consola, cu care ma pot intretine pe mine si pe cei din jurul meu, resurse de care de altfel ma pot chiar bucura sunt elanul de a face lucruri, inertia de a sta degeaba si (ne)simtul proportiei intre cele doua.

      Pps-urile trimise ca mass-message pe mail-uri, pe facebook-uri, pe twitter-e si alte canale si rigole care culeg apa de ploaie ne indeamna mereu la „fa ce simti”, „ nu-ti irosi timpul, este resursa cea mai de pret”, „ crezi in tine”, „ zambeste!”, ‚ incearca sa fii mai bun” etc etc... Numai eu stiu de cate ori nu am zis chiar eu lucrurile astea, crezandu-ma fie originala fie avand speranta ca poate sunt cuvintele pe care cineva trist le-ar gasi utile. Si nu le zic degeaba, cred in ele...dar nu pot sa nu ma intreb : chiar este bine sa faci tot timpul cate ceva? Nu are si odihna (pentru unii inclusiv pentru mine cateodata, un cuvant sinonim cu „lenea”) rolul ei? Nu este ceea ce in contabilitate se traduce in amortizare, in depreciere? Dai o caruta de bani pe ceva si apoi astepti si chiar iti propui deprecierea lui – atentie, nu morala :) ci financiara! – in sensul in care astepti sa se aseze informatia, sa se sedimenteze ceea ce ai facut ... Bine, te poti deprecia treptat sau accelerat pe principiul „un om destept doarme intr-o ora cat un prost in zece”. Fara acest mod de relaxare e ca si cum ai fi un turist permanent in viata ta si a celorlalti, si da, vezi zeci de locuri pe zi si faci sute de lucruri pe luna dar totul ar rezulta intr-o salata de varza de nedescris, si foarte important, fara uleiul care sa unga si sa faca informatia sa circule. Ai ramane pe uscat cu verdeata in gat fara sa mai stii care, ce, cum sau unde era si recunoasterea lucrurilor ar fi in cel mai bun caz vizuala ... iar legatura intre evenimente, vax albina. Sa fie asta de dorit?

      Pe de alta parte ma gandesc la zilele in care am planuri de dimineata pana seara, la final constat ca nu stiu cand a trecut ziua dar vai ce ma bucur cand ma uit in urma pentru ca am intr-adevar amintiri din alea 24 de ore, am dus la indeplinire niste dorinte, sperante, scopuri si totul a iesit bine. Si intr-adevar daca trag linie, am ceva CONCRET de pus pe foaie. Sunt insa niste zile care imi pot justifica lenea ulterioara. Sau stati, trebuie s-o tin tot asa pana cad lata intr-un pat de spital sau poate pana ma tratez ambulator cu pastile pentru inima, stomac, si sa nu uitam, anghinare pentru ficatii cu ochii iesiti din orbite? Mai pot sa ma bucur de ce am facut daca nu imi acord cu adevarat un astfel de mini-ragaz in care sa inspir, pur si simplu sa stau si sa inspir aerul pe care din propria dorinta mi l-am adus in jurul meu? Daca as tine-o la foc continuu doar asa de amorul artei, de ochii lumii sau pentru ca ma incarca pe mine sa vad ca fac si dreg, nu ar fi ca si cum as imprastia acel aer benefic la care fac referire, nu ar fi ca si cum as pune in practica pps-urile primite via e-mail in stilul cel mai mecanic si golit de simtiri? Sau mai clar, ca si cum as locui intr-un castel fantastic dar as avea toaleta in curte si file de ziar cu 3 straturi pe post de irigator extern? Pe bune acum ... pana cand sa tot alergi? Ma uit in jur zi de zi, si dupa ce atata timp am considerat ca lumea secolului XXI a devenit nebuna de la un capat la altul, am ajuns sa constat ca eu sunt aia care sta in fruntea lor...nu mai am chef si, m-am obisnuit sa zic eu aiurea, timp, sa mai astept sa coboare cineva din metrou, autobuz, magazin, ci ma grabesc sa ies ... asta ca sa castig nu mai mult de 2 secunde in tectonica zilei respective. Diferenta intre mine si cei nebuni de legat este ca eu nu ma imping in lumea de langa mine, ma strecor pe langa ei. Insa da, ma grabesc mereu, alerg dumnezeu stie unde ... Este ca si cum mi-a venit pofta in timp ce mancam... Diferenta intre cei agitati si vesnic in intarziere pe cate undeva si cei mai relaxati si mai linistiti? Pai pe fetele celor din a doua categorie zambetul este ceva firesc, este din acelasi film si nu risca sa se transforme in ranjitul de complezenta, ipocrit si fugitiv al celor care se vede ca fura din timpul lor pretios pentru a-l acorda.
      Aiurea! Este timp. Atat cat e, e. A spune mereu ca nu este timp pentru asta sau cealalta este sinonim cu a anula ceea ce avem uneori de prisos (cand ne permitem sa ne dam plictisiti de viata), alteori prea putin (cand vrem sa le facem pe toate ACUM) . Lasati-l sa fie pretios asa cum merita, si cel mai important, sa continue sa  fie.

      Imi cumpar sau imi descarc de pe internet carti, reviste, foiletoane :) cu nemiluita, am rafturi care gem de carti de mare anvergura dar care stau necitite si prind acarieni aiurea. Motivul principal pentru care nu-mi mai cumpar este ca ar trebui sa le folosesc drept perne la un moment dat, nicidecum faptul ca nu le-am citit pe cele pe care le am. Sunt (eu, adica) un fel de forma fara fond din acest punct de vedere pentru ca ma gandesc in termenii lui „fac asta acum, stiu ca este ceva bun...cand o sa ajung sa ma bucur de ce am facut, nu conteaza, clipa aia e pe vine...”. It sucks. Nu e normal. Si nu finalizez un proces inceput pentru ca acest cerc presupune ca intri in librarie, vezi cartea, verifici portofelul, ai cu ce, cumperi cartea, o duci acasa si o redeschizi cu scopul de a o citi! Am in mine ( eu si semenii mei cu post-it-urile dupa ei) nerabdarea aceea constanta, nebenefica pe termen lung si care denota un dezechilibru energetic evident, in a face, merge, drege, bifa! Si nu inchei cercul pentru ca stiu ca de fapt este nevoie de alternanta in tot.

      La polul opus am cateodata o energie debordanta in a sta pur si simplu :) . Cu o muzica buna, un pahar de vin, in compania cuiva drag, la un film bun ... si foarte important, fara carti! :) Sunt evenimente facile, stiu, dar vai cate de binevenite sunt din cand in cand. Prea multe conferinte, prea multa „cine are carte are parte”, prea multa seriozitate, prea mult aplomb intru stiinta si responsabilitate sociala intr-o lume la fel de egoista ca cea din veci pururi si cea din viitorul cel mai indepartat, prea mult „hai sa fac asta, ca viata e scurta” ma si ne obosesc.

      Ziua in care nu faci practic nimic este intr-adevar, la capitolul „amintiri” o zi pierduta. Dar cred in rolul ei de „punct nodal” intre ziua dinainte si cea de dupa. Nu scurteaza deloc partea din viata pe care o vom rememora cu placere peste ani si cu siguranta sedimenteaza clipele savuroase traite in zilele pline de evenimente.

      Apropo, lenea nu trebuie sa fie la fel zi de zi, monotonia nu o defineste! Nu, nu! Exista atat de multe posibilitati de a pierde vremea incat uneori ma intreb de ce nu fac doar asta :) . Categoric, a spune ‚sunt plictisit’ este un pacat. Al 11-lea. Capital, chiar, dar care, precum lenea, nu va omori niciodata pe nimeni.