Asumptii tenebroase
Nu poti avea nimic atunci cand iti doresti sa ai ceva anume, cand ai un scop sau mai rau, cand ai déjà ceva la care tii. Din acel moment esti dependent de gestul sau chemarea de a pastra cu orice prêt ceva-ul in numele caruia slujesti.
Spunem adesea “tin la…”, “ma regasesc in …”. Sunt starile in care intram atunci cand alegem alaturi de cine ne dorim sa fim … singuri. In momentul in care nutresti sentimente fata de cineva, cand te simti pus la pastrare in sufletul cuiva drag, cand te vezi pe tine in ochii sai este inceputul viitorului dilutiei personale. A incepe viitorul in doi nu este acelasi lucru cu a-ti continua viitorul tau, ci inseamna fie a te pune pe tine pe banca de rezerva, fie a te taia in jumatate si a extrage prioritatile top zece la care tii din planurile tale si a le trece pe lista de “viitor comun”. Si pentru a intelege acest lucru nu este nevoie nici macar de a fi facut gradinita.
In ce credeti ca sta marea scofala? In a rezista impulsului de a pune mana pe telefon cand "simti ca ai nevoie sa vorbesti cu cineva" sau in a dibui modalitatea de a trai cu tine insuti?
Cand este omul cel mai “om” cu putinta? Cand se uita inspre sine sau cand priveste in jur catre ceilalti? Cand traieste in numele sǎu ori cand traieste in numele altora? Cand este ipocrit fata de semenii sai ori atunci cand se autosugestioneaza in privinta unei realitati ce nu ii mai surade? Personal nu mi-a functionat niciodata incercarea de a ma sugestiona de ceva, a fost un fiasco inainte de a incepe. Nu pot crede altceva decat vad, simt, aud, traiesc. Altii sustin ca se pot autoconvinge de minciuna unei realitati neplacute, se pot nega pe ei insisi ori de cate ori simt ca este necesar. Eu nu stiu cum se face dar nu cred ca am de ce sa imi fac griji din pricina acestei neputinte. Mi-o asum mustacind.
Si cand este omul cel mai om cu putinta? In postura sa de fiinta sociala ori in cea de suflet eminamente solitar? Orice am face, nu vom putea niciodata comunica altcuiva TOT ceea ce simtim; oricat ne-am “vedea in ei” la un moment dat, cel putin trei sferturi ramane la noi. Suprafetele sunt singurele lucruri pe care reusim sa le transformam in mimici si cuvinte si astfel sa le predam celor care au chef sa ne asculte tanguirile ori laudaroseniile. In rest, noi cu noi. DECI: ce sens are, mai ales in “lumina” celor de mai sus, sa ne autosugestionam ca am fi altfel decat suntem? Nu ne mai judeca nimeni, singurul criteriu care ne da masura a ceea ce suntem in stare sa fim este curbura buzelor noastre la finalul zilei –in sus a zambet ori in jos a regret. Autosugestionarea este echivalentul unei masturbari intrerupte de “zgomotul cuiva care vine”, este gestul ultim, inutil si regretabil al cuiva supus unor forte exterioare lui. Cand esti liber nu ai nevoie sa te minti, realitatea este asumata in tot ceea ce este ea.
Exista doua tipuri de a te auto-subordona ca om: prin a trebui sa faci ceva ( o inrobire care vine din afara inspre inauntrul tau sub forma unei norme de respectat) si prin a simti nevoia sa (o inrobire intentionata, asumata ca atare si care pornind din tine se indreapta inspre altcineva).
Oricine simte nevoia sau trebuie sa tina cont de altcineva in afara de el insusi moare cate putin la fiecare gest marginal pe care il face pe oricare din aceste doua baze. Pentru ca oamenii sa fie cu adevarat liberi ar trebui sa se instituie haosul … asa ca ce-am facut? am creat un set de norme caruia sa ne supunem. Si doar din cand in cand, in functie de curajul fiecarei societati in parte, dam nas in nas de oamenii liberi, pe care ii inchidem in ospicii pazite de garzi. Tinem mult mai mult la ordinea sacaitoare a unei societati de consum nebun in care traim in halate albe invizibile, in care ni se "garanteaza" drepturi si pe care nu contenim sa o criticam in mod constant decat la haosul unei vieti libere de norme. Ati vazut vreodata animale obeze? Explicatia sta in drepturile pe care specia noastra le-a ridicat la rang de principiu. Ati vazut vreodata nebun care sa trebuiasca sa faca ceva? Si pana la urma, de ce sunt nebunii nebuni? Pentru ca sunt in minoritate si pericliteaza ceea ce majoritatea considera a fi “ordine”.
"Care anume sunt problemele pe care ar vrea oamenii sa le rezolve?
Problema nefericirii. Oamenilor nu le place sa fie nefericiti. Incruntarea nu face bine la ten.
Problema mortii. Moartea este atat de plictisitoare. Tacerea ei da de banuit, e putin rauvoitoare poate. E considerata oarecum prea permanenta.
Problema esecului. Nu e considerat la fel de distractiv ca succesul, dar pare sa survina mai frecvent.
Problema durerii. Unghii incarnate, artrita, dureri de cap: corpul pare s-o ia intotdeauna inaintea analgezicelor.
Problema dragostei: nu dureaza, nu i se raspunde tot cu dragoste, sau i se raspunde cu prea mult zel si gelozie.
Problema scopului: nu parem capabili sa gasim unul, sau, o data ce l-am gasit, ne pierdem prea curand interesul fata de el.
Problema realitatii: niciodata nu e destul de clar ce inseamna asta. Realitatea lui intotdeauana pare diferita de realitatea ei. Realitatea zilei de azi e iluzia zilei de maine. Iar iluzia zilei de azi...
Problema raului: de obicei, raul altora. Prea multi oameni rai le-o fac prea putinor oameni buni. Politia lui Dumnezeu duce lipsa de angajati.
Problema sinelui: nu prea reusim sa ne dam seama cine suntem sau, o data ce-am reusit, concluzia e una deprimanta.
Problema iluminarii: o vrem adesea, insa araeori avem parte de ea. Stim ca exista un mod de viata mai bun, stim ca in prezent nu ducem o astfel de viata si vrem sa ajungem de aici acolo.
Viata, precum a spus Buddha, inseamna o mie de nebunii. Si intelept este cel care se joaca cu cele o mie de nebunii.
- Exista un singur mod de a fi intelept, a spus Buddha.
- Care este acela, Maestre?
- Sa faci pe nebunul."*
"Care anume sunt problemele pe care ar vrea oamenii sa le rezolve?
Problema nefericirii. Oamenilor nu le place sa fie nefericiti. Incruntarea nu face bine la ten.
Problema mortii. Moartea este atat de plictisitoare. Tacerea ei da de banuit, e putin rauvoitoare poate. E considerata oarecum prea permanenta.
Problema esecului. Nu e considerat la fel de distractiv ca succesul, dar pare sa survina mai frecvent.
Problema durerii. Unghii incarnate, artrita, dureri de cap: corpul pare s-o ia intotdeauna inaintea analgezicelor.
Problema dragostei: nu dureaza, nu i se raspunde tot cu dragoste, sau i se raspunde cu prea mult zel si gelozie.
Problema scopului: nu parem capabili sa gasim unul, sau, o data ce l-am gasit, ne pierdem prea curand interesul fata de el.
Problema realitatii: niciodata nu e destul de clar ce inseamna asta. Realitatea lui intotdeauana pare diferita de realitatea ei. Realitatea zilei de azi e iluzia zilei de maine. Iar iluzia zilei de azi...
Problema raului: de obicei, raul altora. Prea multi oameni rai le-o fac prea putinor oameni buni. Politia lui Dumnezeu duce lipsa de angajati.
Problema sinelui: nu prea reusim sa ne dam seama cine suntem sau, o data ce-am reusit, concluzia e una deprimanta.
Problema iluminarii: o vrem adesea, insa araeori avem parte de ea. Stim ca exista un mod de viata mai bun, stim ca in prezent nu ducem o astfel de viata si vrem sa ajungem de aici acolo.
Viata, precum a spus Buddha, inseamna o mie de nebunii. Si intelept este cel care se joaca cu cele o mie de nebunii.
- Exista un singur mod de a fi intelept, a spus Buddha.
- Care este acela, Maestre?
- Sa faci pe nebunul."*
Iar ceea ce se petrece in lume acum este o alienare de propriul sine si propriile dorinte umane prin exemplul unui confort social (atentie, social nu uman) dat de regimuri politice care isi pescuiesc voturile. Voturi pe care noi le dam. De cate ori nu am auzit spunandu-se “plec din tara, aici nu ma respecta nimeni”. Despre asta este vorba, despre cat ne respecta altii?! Traim pentru si in numele cersirii respectului altora?
Nu cred si nici nu preaslavesc aharhismul!! Dar nici nu pot sa cred in indivizii existential liberi intr-o forma de convietuire societala, alta decat anarhismul. Motivul: este imposibil sa tii in frau o masa de oameni liberi atunci cand te ghidezi dupa principiul de putere in numele careia a trait omul de cand a realizat ca are constiinta; nici macar cu ajutorul religiei.
Este pacat, totusi, ca de multe ori teama de a nu imbatrani singuri ne conduce la a face concesii de tineri, altfel viata in doi nu ar fi justificata prin firescul evolutiv pe baza vechimii comune. Desi s-au vazut cazuri in care dupa o viata de acumulari asidue de tabieturi de om singul(ar) atingi un 70-75 de ani cand accepti sa iti share-uiesti singuratatea.
Si tot pacat este ca singuratatea este o stare suportabila a fi traita cand esti tanar si cand simti ca totul iti apartine. Din momentul in care incepi sa constati ca nu e asa si ca “totul” care candva a fost al tau este acum al altcuiva, se schimba foaia.
Si tot pacat este ca singuratatea este o stare suportabila a fi traita cand esti tanar si cand simti ca totul iti apartine. Din momentul in care incepi sa constati ca nu e asa si ca “totul” care candva a fost al tau este acum al altcuiva, se schimba foaia.
Orice ar fi, niciodata nu te poti mangaia singur fara sa stii dinainte ca o faci. A refuza prezenta oamenilor in viata noastra exclude asadar un element frumos: surpriza. Iar in numele celei placute, eu una (sper , cel putin pana mi s-o acri, ca) voi spune mereu “da” oricui arata potentialul de a o oferi intr-o dupa amiaza de primavara, intr-o duminica dimineata sau intr-un amurg oarecare. Chiar daca pentru asta voi taia putin din singuratatea la care tin atat de mult.
* pasaj din "Intoarcerea Omului-Zar - Luke Rhinehart"
* pasaj din "Intoarcerea Omului-Zar - Luke Rhinehart"
Comments