Dilematic

      Cum iti explici tie sau curiosilor faptul ca nici unul din scopurile care pot justifica o viata nu ti se pare suficient de maret?
 

Lupa

      Stiu, stiu! Explicatia este ca nu gasesti ceva sau pe cineva care sa consideri ca iti merita timpul. Si atunci, din egoism si autoconservare, ti-l aloci numai tie si bati campii.




      Si totusi ... a-ti oferi timpul a ceva sau cuiva potrivit nu este pana la urma o deturnare a atentiei (placuta, ce-i drept) de la maretia vreunul scop primordial?
      Nu este, oare, alocarea totala a timpului unei anume activitati sau persoane, o redirectionare a oricaror meditatii inspre carpe diem, deci inspre anularea lor?
      O intrebare la care nu poate raspunde decat cineva focusat, care ajunge fara sa vrea sa-si traiasca viata cu lupa si simtindu-i pe toate cele cinci* cai esentele cele mai tari, in singura doza permisa de un astfel de context: maxima.



      Si in ce context iti manifesti mai profund lasitatea? Cand accepti statutul fundamental al omului  - acela de a fi, inainte de toate si la finalul a orice, singur - sau cand accepti defocusarea in modul cel mai placut denumit in termeni uzuali "iubire"?
       Si ducand rationamentul mai departe, intreb: este focusarea o alta modalitate de a spune ca iti duci existenta cu "ochelari de cal"?
       In fond si la urma urmei, daca acceptam drept valabil mitul androginului, iubirea nu este decat o nevoie (!), aceea de a-ti gasi jumatatea. Iubirea este deci sentimentul care ia nastere dintr-o lipsa preeminent apriorica. 



*sase, daca vorbim de femei :)