Uuups...un nou scenariu

      Nu este niciodata prea tarziu sa gasesti ceva de care sa vrei sa ramai legat ... cel putin pentru un pic mai mult timp decat iti arata prezentul a fi posibil.

      Este ciudat ... pentru ca iti vine sa te intrebi, raportat la momentul anterior celui care se arata a fi critic: "unde dracu' mi-a fost mintea pana acum? Pentru ce atatea frici, atatea angoase, atatea zile innegurate, de unde spectrul unei deprimarii fara scapare?" 

      Si iti raspunzi simplu si deloc incorect: la dracu'.

      Partea proasta este ca nu iti poti da raspunsul acesta inainte de a ajunge in momentul care (cel putin pare a fi) critic; daca s-ar putea, totusi, in mod cert ai scuti nervi, timp si boli. De ce nu poti? Pentru ca nu iti trece prin cap sa te intrebi asa ceva, totul (de)curge atat de firesc si superfluu incat numai ceva exterior tie poate rupe ritmul, iti poate ridica intrebari si dubii, iti poate redirectiona atentia. Tu singur esti incapabil sa te vezi dinafara. Iar cand o faci iti doresti sa nu fi ajuns niciodata a te vedea NUMAI pe dinauntru. Cu atat mai mult cu cat nuantele predilecte au fost cele de gri-negru.

Senzatie de auto-suprapunere a eurilor